Pic

Butnaru, proaspăt subofiţer de miliţie, a fost repartizat să lucreze la una din subunităţile de miliţie din judeţul Bacău. Primise ca îndatorire de serviciu îngrijirea, instruirea şi folosirea în munca operativă de descoperire a autorilor de infracţiuni, a unui câine, rasa ciobănesc german. In acest sens, fusese trimis să urmeze cursuri de dresaj câini la “Şcoala de Dresaj Sibiu”.
Câinele se numea Pic, un exemplar jucăuş, inteligent şi tânăr. Butnaru reuşise să pătrundă şi să înţeleagă tainele dresajului câinilor, dar mai important a fost că în trei luni, cât a durat cursul, l-a dresat pe Pic pentru misiunile care urma să le execute. Pic învăţase cum să socializeze cu oamenii, cum să se deplaseze când îşi însoţea stăpânul, să atace, să latre, să se târască, să stea jos, să identifice după miros, toate aceste activităţi făcându-le la comandă. Ajunsese un animal cuminte şi ascultător. Era permanent ochi şi urechi, gata să execute comenzile pe care le primea de la stăpânul său.
De câte ori avea ocazia, Butnaru îşi lăuda câinele şi îl punea să execute diverse mişcări la comandă, pentru a delecta pe cei prezenţi şi pentru a primi, şi el şi câinele, laudele cuvenite. ,,Eu l-am dresat!” spunea deseori Butnaru, umflându-se în pene.
Odată s-a supărat tare, când, în timp ce îşi lăuda câinele, un trecător care se oprise să asculte declamaţia lui, a privit câinele şi râzând a spus: ,,Frumos câine, n-am ce zice, dar are botul cam lung şi nu cred că există cratiţă, oricât de adâncă ar fi ea, în care ciobănescul dumneata să n-ajungă cu botul până la fund, iar coada e atât de lungă, încât dacă îi pui în vârf o antenă de televizor, poţi vedea New-Yorkul fără perturbaţii.” Butnaru se făcu foc de supărare şi replică imediat.
- Se vede ca nu ştii nimic despre câini, de vorbeşti aşa. Câinele are mai multă minte decât dumneata. Dacă nu ai ştiut asta, află acum, îţi spun eu că, sigur, după felul cum ai vorbit, aşa este.
Văzând felul cum s-a aprins Butnaru, cârcotaşul nostru a bătut în retragere, făcându-se nevăzut.
- Auzi domnule, continuă Butnaru, mare imbecil, susţine că Pic nu este câine de rasă. Dacă ar şti ce poate face acest câine, n-ar mai vorbi aşa.
Ca în fiecare zi, și astăzi, Butnaru avea în program instrucţie cu Pic. În după-amiaza zilei de ieri se cam întrecuse cu paharul şi nu avea chef să desfăşoare alte activităţi, specifice muncii de miliţie. Era indispus încă de când a plecat de acasă. În drum spre serviciu, răspundea cu greu salutului cunoştinţelor. Nu se mai oprise nici în piaţa oraşului, unde obişnuia să stea de vorbă cu Maria, ţiganca, măturatoarea pieţei, care îl mai informa cu unele nereguli ce se produceau în piaţă.
Avea capul tulbure, era obosit şi o stare de vomă începuse să-l chinuie. Simţea că nu poate sta în birou, avea nevoie de aer, de lărgime, de spaţiu în care să se deplaseze, să facă mişcare. Biroul îl sufoca. Toate acestea, îi întăriră hotărârea de a-şi schimba un pic activitatea zilnică, planificându-şi ca primele ore din program să le dedice instruirii lui Pic. Şi-a făcut planul de muncă zilnică şi a mers cu el la şef, pentru aprobare.
După ce a studiat consemnările din agenda lui Butnaru, şeful s-a uitat cu atenţie la el şi l-a întrebat:
- Ce ai astăzi? Parcă ai dormit cu faţa la cearceaf, eşti cam boţit la faţă. Ai grijă că te-am mai văzut şi altă dată în starea asta. Nu te lăsa dominat de alcool, este periculos şi mai ales pentru tine. Ar fi păcat, eşti tânăr. Mergi şi-l instruieşte pe Pic, înţeleg că ai nevoie de aer.
Nu-i căzuse bine observaţia şefului şi fără să spună ceva, părăsi biroul. S-a mai foit ceva timp prin unitate, apoi a mers la padocul lui Pic, i-a făcut curat, însă nu i-a mai pregatit hrană caldă, aşa cum obişnuia. I-a dat să mănânce carnea dintr-o conservă pentru câini şi a plecat cu el în lesă spre malul râului Caşin. De aici, pe drumul spre terenul de instrucţie, Butnaru şi-a eliberat câinele din lesă, comandându-i ca de obicei să sară diverse obstacole întâlnite în cale. Făcea acest lucru, nu pentru instrucţia lui Pic, ci mai mult pentru a fi admirat de trecători.
Pic executa comenzile după ceas. Stăpânul era fericit, uitase de indispoziţia pe care o avea. Împrumutase de la câine buna dispoziţie şi împreună formau un tot ce degaja în jur energie pozitivă, plăcere şi uimire pentru trecători. Unii priveau cu nedumerire, alţii cu admiraţie, iar alţii treceau zâmbind discret, văzând spectacolul ambulant pe care îl ofereau cei doi. Cuplul om-animal ieşise din forfota oraşului şi ajunsese pe malul râului Caşin, un loc liniştit, unde cei doi se puteau înţelege şi juca fără a fi deranjaţi de nimeni. A durat joaca lor vreo două ore, după care Pic a început să dea semne de plictiseală, nu mai executa comenzile promt şi corect. Butnaru a înţeles că trebuie să încheie antrenamentul şi s-a hotărât să se întoarcă la unitate. Acum câinele îşi pierduse din vioiciune, mergea liniştit lângă piciorul stâng al stăpânului, adulmecând plictisit traseul pe care îl parcurgea. Când a ajuns în zona blocurilor, deodată Pic a ciulit urechile, a ridicat botul din pământ, îndreptând privirea spre parterul blocului din apropiere, unde, pe pervazul unei ferestre deschise de la bucataria unui apartament, lenevea o pisică. N-a stat pe gânduri şi cu salturi de felină, uitând tot antrenamentul la care era supus aproape zilnic, prin care era deprins să se abţină de la anumite instincte canine, se repezi spre locul unde se odihnea pisica. Sesizând pericolul, pisica o zbughi în bucătărie. Pic sări fereastra după ea, dispărând în apartament. Scena s-a produs atât de repede, încât Butnaru nu a avut timp să vadă decât că Pic a sărit în interiorul apartamentului. Degeaba l-a aportat, Pic nu mai auzea nimic, instinctul de prădător se declanşase, domina toate celelalte simţuri. Din apartament, acum, răzbăteau lătrăturile furioase ale lui Pic şi miorlăiturile groaznice ale unei pisici. Speriat de ce se intâmpla, Butnaru alergă la fereastra pe care sărise Pic, o escaladă , dar când să păşească în interior, se impiedică de trupul unei femei, întinsă în nemişcare pe pardoseală. Intuind că aceasta s-a speriat şi a leşinat de apariţia bruscă a câinelui, a început să-i aplice lovituri cu palma peste faţă, pentru a o readuce la viaţă. În camera în care avea loc disputa dintre pisică şi Pic, hărmălaia se mai atenuase, se redusese doar la sâsâituri scurte ale pisicii şi lătrături din partea câinelui. Nu a putut calcula cât s-a trudit cu femeia să o readucă la viaţă, dar când aceasta şi-a recăpătat cunoştinţa, Butnaru era transpirat de parcă trăsese la jug.
- Ce s-a întâmplat? Unde mă aflu? Ce-i cu dumneata domnule aici? întreba femeia buimacă.
- Un mic incident doamnă, spuse Butnaru, explicându-i întâmplarea, repetând unele fraze, pe care femeia. datorită stării în care se afla, nu le înţelegea de prima dată. Când femeia îşi reveni de-a binelea, se răsti la Butnaru, spunându-i:
- Ia-ţi domnule animalul de aici şi pleacă dracului pe unde ai intrat! Să-ţi fie ruşine! Câinii se ţin legaţi, nu se lasă să umble ziua în amiaza mare pe unde vor şi să facă ce vor. Încurcat de cele auzite, Butnaru şi-a luat câinele şi a zbughit-o pe uşă. A mers glonţ la miliţie, a băgat câinele în padoc, fără să-l mângâie, cum făcea de obicei când se despărţea de el.
Au urmat ani de antrenamente şi misiuni îndeplinite exemplar, Pic devenise un câine grozav. Era scut de apărare pentru toţi miliţienii cu care mergea în misiune. Rău văzut de infractori şi prieten cu miliţienii, nu-l puteai compara niciodată cu javrele din haitele flămânde ce se încăierau în zonele de depozitare a gunoaielor din oraş. In clipele de repaus, când stăpânul îi dădea liber, curios din fire ca orice animal, vizita aceste locuri unde îşi vedea confraţii abandonaţi, fără stăpân, cum se încăierau în jurul zonelor de gunoi menajer pentru un os sau altceva bun de mâncare, iar cel ce câstiga lupta, proteja prada ţinând-o strâns între labe şi rânjind ameninţător la oricine s-ar fi apropiat. Niciodată nu se apropiase prea mult de ghenele de gunoi, privea de la distanţă încăierările duşmănoase dintre confraţii lui, hărmălaia lor vorace, şi mare părere de rău îl apuca pentru spiţa lui de animal domestic. Câteodată era mai flămând decât cei care se încăierau pentru un os, dar el era educat să mănânce numai hrana pe care o primea de la stăpân, refuza orice aliment, dat de oricine, oricât de apetisant ar fi fost. Niciodată nu-i curgeau balele de poftă, ca la alţi câini. Hrana cea mai bună pentru el, era cea pe care i-o pregatea stăpânul lui. Ar fi răbdat de foame până la moarte dacă stăpânul nu l-ar fi hrănit. Detesta trupurile păroase cu capete şi urechi blegi, boturi umede, limba scoasă şi balele curgând de poftă, care se angajau în lupte lipsite de orgoliu şi demnitate, numai pentru a mânca cât mai mult. Însă, o nemărturisită nevoie îl determina să fie prezent în apropierea ghenelor de gunoi din jurul miliţiei. Fără motiv, începuse să fie trist, se simţea singur. Trăise cu câteva căţele din breasla lui, dar sub supravegherea stăpânului. Nu îl atrăsese la ele decât nevoia de împerechere a acestora, cu toate că miroseau frumos şi erau spălate şi îngrijite ca şi el. Acum simţea o chemare nestăvilită spre lumea din afară, care îi facea şi mai grea singurătatea ce-l apăsa. Atracţia locurilor de depozitare a gunoaielor, în ultima vreme, era o căţeluşă albă, cu blana scurtă, moale şi netedă, cu mers calm, plin de unduiri, nu prea înaltă, tandră şi drăgăstoasă. Era şi el acum un mascul împlinit, matur, iar instinctul sexual se manifesta deopotrivă cu vârsta. Ea era puţin mai tânără, însă pentru soarta lui, ea apăruse la momentul potrivit. Dacă n-ar fi fost atracţia faţă de această căţea, el n-ar fi întârziat atât de mult în zona gunoaielor. Trecătorii se mirau, întrebându-se dacă nu cumva acest câine s-a rătăcit sau este abandonat. Contrasta prin rasă, curăţenie şi comportament cu câinii fără stăpân. Şi Butnaru, stăpânul său, văzând că în ultimul timp întârzie, ştia de unde să-l ia.
Atracţia faţă de această căţeluşă îl făcuse să se încăpăţâneze, executa, uneori, comanda de aport cu întârziere. Era nemulţumit că se sfârşeşte pauza în care îşi putea privi făptura dragă, fără să o deranjeze, o lăsa acolo la gunoaie, ştia că nu are cu ce să se hrănească. Rareori se plimbau împreună, fără a se depărta prea mult de sediul miliţiei. Întâlnirile erau plăcute. Se miroseau, se atingeau usor, îşi mişcau voioşi cozile şi într-un târziu plecau în plimbare în jurul miliţiei, întotdeauna ea în urma lui, ca semn al supunerii, respectului şi iubirii nespuse. Căţeluşa vedea în el un caracter deosebit, un mascul care ştie ce vrea. Plăcuta plimbare era întreruptă de Butnaru, care se obişnuise să nu-l mai cheme, se apropia de el, îi punea lesa şi îl conducea la padoc. Înţelesese atracţia dintre el şi căţeluşă. Îi spunea doar: “Hai acasă Pic, liberul tău s-a terminat. Hai că avem treabă”. Câinele îl însoţea supus, îndreptându-se spre padoc, împărţind regretul despărţirii cu căţeluşa lui dragă.
Sosi şi ziua când draga lui intră în călduri. O găsi înconjurată de haita de dulăi hămesiţi, zbârliţi, clănţănind din fălci, gata să-şi înfigă colţii lucitori în beregăţi, numai să câştige dreptul la împerechere.
Pic apăru maiestuos, în jurul caţeluşei se facu linişte, maidanezii îi făcură loc. Căţeluşa îl urmă într-un loc ferit, la umbră şi după puţină hârjoneală se drăgostiră sub privirile pline de dorinţă ale celorlalţi dulăi. Fuseseră zăriţi de cineva, apoi ca din senin, în jurul lor s-au strâns copiii cartierului, huiduindu-i, lovind cu pietre şi alergându-i până ce s-au despărţit. Alarmat de zarvă, în zonă a apărut şi Butnaru, care dându-şi seama ce s-a întâmplat, l-a condus pe Pic la padoc.
- Neruşinatule, haimana, bădăranule, necioplitule, ai căţele de teapa ta la miliţie şi tu umbli cu toate nespălatele, stricatele, proastele.
Aşa s-a încheiat singura dragoste a lui Pic. A fost ţinut în padoc mult timp şi căţeluşa şi-a pierdut urma. Pentru ea poate fusese o legătură trecătoare, dar pentru Pic a fost singura lui dragoste.
Timpul a trecut, Pic a îmbătrânit şi a fost dat la reformă, fiind scos din evidenţele miliţiei. Legal, acum, nu mai era al nimănui. Stătea toată ziua strâns ghemotoc la soare în curtea din spatele miliţiei. Îşi muta locul doar dacă îl obliga cineva sau ceva îl deranja, târându-şi picioarele bătrâne şi bocănind pe asfaltul curţii. Dacă auzea pe cineva că se apropie de el, nici nu se mai obosea să-şi ridice capul. Numai pe Butnaru îl simţea de departe.
Comandantul unitaţii se împiedicase de mai multe ori de el prin curte şi văzând că nimeni nu ia nicio măsură să fie dus din curtea miliţiei, să nu mai respire aerul degeaba, cum spunea el, într-o zi a chemat hingherii primăriei să-l ia şi să-l omoare, dar norocul a fost că în curte, când a venit maşina ecarisajului, să fie şi Butnaru, care i-a şoptit unui hingher la ureche:
- Daca omori acest câine, te omor şi eu pe tine. Spune-mi unde îl duci să vin să-l iau. Hingerul i-a spus ca nu are un loc anume.
- Îi ducem la groapa de gunoi a oraşului, a precizat hingherul, unde îi omorâm şi îi jupuim de piele.
- Câinele ăsta, să-l faci scăpat. Vin eu să-l iau.
Hingherul dădu din cap, speriat, în sens că a inţeles. Butnaru a urmărit maşina şi l-a recuperat pe Pic.
De multe ori, din cauza acestui câine, se iscau mici neânţelegeri între comandantul miliţiei şi cei care aveau câini în îngrijire. Comandantul le reproşa ca din raţia câinilor buni de muncă hrănesc şi şarla asta, care nu mai este bună de nimic. Mult se mai necăjea Butnaru de reproşurile comandantului.
- Lăsaţi-l tovarăşe comandant, nu deranjează pe nimeni, îl apăra Butnaru. Acest câine trebuie să moară de moarte bună. Ne-a slujit zece ani cu credinţă, a făcut în acest timp mai multă treabă decât un miliţian, nu merită să fie abandonat, nu se poate. Îi aduc de mâncare eu, de acasă, nu mănâncă raţia altor câini.
- Măi Butnarule, păcat de mâncarea pe care o mănâncă şarla asta, spuse comandantul, aruncând o căutătură vrăşmaşă spre locul unde stătea câinele, deasupra căruia roiau muştele. Nu-i păcat? se iuţi comandantul. Nu ne mai este de nici un folos. Nu-l vezi că e bolnav! Stă în preajma câinilor sănătoşi şi îi poate îmbolnăvi şi pe aceştia. Nu vezi că stau muştele pe el ca pe hoit? De ce nu-i faci seama că văd că hingherii nu i-au venit de hac. Cuvintele acestea îl determină pe Butnaru să fie nepoliticos faţă de comandant şi să riposteze:
- Eu nu abandonez acest câine, nu se poate una ca asta. Până la această afirmaţie comandantul fusese vesel, cu mâinile în buzunarele pantalonilor se legăna pe călcâie, zâmbea, dar protestul lui Butnaru, transformă imediat toată veselia într-o mânie care-i învineţi faţa. Mâinile din buzunare se transformă în pumni privindu-l pe Butnaru atât de aspru încât acesta a fost determinat să tacă.
- Nu este miliţia ta, spuse apăsat comandantul, şi ai grijă că vorbele tale m-au supărat şi am să te ţin minte.
Astăzi, plutonierul Radu, care avea şi el câine în primire, terminase curăţenia la padocuri. La plecare, în curte, s-a întâlnit cu comandantul, care verifica starea de curăţenie din curtea miliţiei. Fără a apuca să-i acorde salutul regulamentar, Radu se trezi interpelat de comandant.
- Nesimţitul ăsta de Butnaru, a lăsat câinele clasat tot în curte, nu vrea să înţeleagă să-l ducă de aici. Lasă că am să rezolv eu problema. Făcu stânga împrejur şi plecă spre birou de unde telefonă ofiţerului de serviciu şi ordonă sa fie căutaţi şi trimişi la el cei doi şoferi ai unităţii, Doagă şi Lucaci.
N-a durat mult şi cei doi erau în biroul comandantului
- Să trăiţi, se prezentară cei doi. Ne-aţi chemat, spuse plutonierul major Doagă, care fiind mai supus, era mai aproape de sufletul comandantului.
- Da, v-am chemat. Ştiţi că în curtea din spate a unităţii se află câinele ăla clasat, pe care l-a avut în primire Butnaru. Vreau să-l luaţi şi să-l faceţi dispărut, fără să ştie nimeni. Pe Butnaru l-am trimis la judeţ să rezolve nişte probleme curente, el este singurul care se împotriveşte plecării acestui câine din unitate.
Şi aceştia îl cunoşteau pe Pic, deoarece şi lor le fusese de multe ori ajutor, de aceea ascultau ordinul comandantului îngânduraţi cu frunţile încordate. Ce puteau face, erau militari şi ordinul şefului trebuia executat. Amândoi încuviinţară din cap şi fără să adauge o vorbă, plecară scrâşnind din dinţi, strecurându-se pe uşa pe care venise.
În timp ce coborau scările de la etajul unu spre parter, Doagă spuse hotărât:
- Mergem la padocurile câinilor şi acolo sigur găsim o lesă. Îl legăm, îl urcăm în maşină şi îl ducem în pădure.
Găsiră cu uşurinţă ceea ce căutau. Câinele s-a lăsat legat fără nicio împotrivire, absent la ce se petrece în jurul său, urmând direcţia în care cu furie îl trăgea lesa.
Urcă cu greu în portbagaj, chiar dacă traseul îi era foarte cunoscut. Făcuse de sute de ori această mişcare cu ocazia misiunilor la care participase de-a lungul anilor. Pe vremuri, o făcea cu uşurinţă. Se învăţase, pentru că de obicei, deplasarea la evenimente o făcea cu maşina, iar locul lui era în portbagajul maşinii, unde se ghemuia şi dormita până la destinaţie.
De data asta, Pic nu mai mergea în misiune, avea bilet numai pentru dus, la întoarcere portbagajul maşinii va fi gol, drumul său prin viaţă se apropia de sfârşit.
Maşina părăsi unitatea fără prea mult zgomot, ducându-l pe Pic pe drumul spre moarte.
Dimineaţa, când Butnaru veni la serviciu constată lipsa câinelui, dar nu se alarmă prea mult. Pachetul cu mâncare pe care cu grijă îl pregătea de fiecare dată, l-a pus la rece. Nu ştia că acesta nu va mai fi mâncat niciodată de către Pic.
În cursul zilei, l-a căutat prin locurile pe unde ştia ca trândăvea, dar fară rezultat. Astăzi muncise fără spor, gândul îi era la Pic. Pe măsură ce timpul trecea, teama de a nu i se întâmpla ceva rău îl neliniştea tot mai mult. Unde plecase, ce se întâmplase cu el?. Ştia că unele animale, înainte de a muri se ascundeau, plecau să moară nevăzute de nimeni. Nu era cazul acestui câine, era prea ataşat de oameni.
După terminarea programului de lucru, nu a mers acasă, l-a căutat pe Pic prin oraş. A căutat hingherii şi s-a convins că aceştia nu l-au luat. A ajuns târziu acasă obosit şi fără chef de vorbă. S-a aşezat la masă pentru a mânca, dar renunţă, constatând că nu îi era foame. Pe masă într-o farfurie, erau adunate resturile alimentare ce urmau a fi duse lui Pic. Butnaru le privea cu tristeţe.
- Văd ca eşti obosit, îi spuse soţia. Spală-te şi culcă-te.
Exista între ei o înţelegere tacită, respectată de soţie. Nu-l chestiona niciodată pe tema lipsurilor prelungite de acasă sau ce probleme de serviciu îl frământa. Chiar dacă nu înţelegea privaţiunile serviciului soţului, le accepta ca pe un rău necesar. De fapt, nici Butnaru nu simţea plăcere să-şi spună necazurile. Îi plăcea, în schimb, să se laude cu realizările lui şi mai ales cu ale lui Pic. Mereu i-a făcut plăcere să vorbească de acest câine.
Plecă şi se întinse în pat. Zgomotul străzii pătrundea prin ferestre ca nişte şoapte înăbuşite. Aţipi uşor, tresări, parcă auzise lătratul lui Pic, ca atunci când era nerăbdător să sară în ajutorul stapânului, în lupta cu răufăcătorii. Sări la fereastră, o deschise, dar se înşelase, era doar o părere.
Nici nu se luminase bine de ziuă, că Butnaru s-a trezit şi a plecat în căutarea lui Pic. Nu ştia bine pe unde să-l caute, era fără orizont, lucru care nu i se mai întâmplase de foarte mult timp. A mers fără ţintă prin oraş. Într-un târziu, paşii l-au condus către serviciu. A mers în curtea din spatele unităţii şi s-a rezemat de tulpina cireşului bătrân, la umbra căruia stătuse de multe ori alături de Pic. Tristeţea îl copleşise, era obosit şi flămând, dar acestea acum pentru el, nu contau. Nu-şi închipuia unde putea fi Pic, acum. Privea lung spre aleea padocurilor, unde de atâtea ori îl văzuse pe Pic.
Deodată dinspre clădirea principală, pe alee, îşi făcu apariţia Pic. Mai mult se târa.
Am vedenii, îşi spuse pentru o clipă Butnaru. Capul începuse să-i vâjâie şi pe ochi i se puse o pânză de păianjen. Vedea neclar, dar totuşi era adevărat. Pic venea spre el, târând picioarele din spate. Butnaru şi-a revenit, a sărit ca ars de la locul lui şi s-a apropiat de câine. Acesta n-a mai pus picioarele din faţă pe pieptul stăpânului şi nici nu s-a mai tăvălit, ca atunci când era bucuros de ceva. Se întinse pe burtă şi lăsă botul pe pământ, în semn de renunţare. Butnaru l-a luat în braţe, i-a sărutat ochii şi l-a dus la umbra cireşului atât de cunoscută pentru ei. Pic avea picioarele din spate rupte, capul plin de răni şi blana mânjită peste tot de sânge. Sufla greu, ochii erau absenţi, dar în care parcă se citea un licăr de bucurie. Mângâierile lui Butnaru, altădată atât de plăcute, acum îi provocau durere fizică. Ca şi când şi-ar fi dojenit propriul copil, Butnaru îi reproşa cu glas înecat:
-De ce, Pic, n-ai fost atent şi te-ai lăsat ucis de ticălosul ăla! Prin apariţia câinelui, Butnaru înţelesese cine îi mutilase prietenul necuvântator.
Numai comandantul era capabil de o aşa faptă josnică. Pic nu lăsase nici de astă dată autorul nedescoperit, dar misiunea a fost dureroasă, a simţit din plin trădarea camarazilor.
Câinele mişca încet doar pleoapele, ţinti ochii săi în ochii stăpânului său şi-l privi câteva clipe nemişcat. Trupul îi deveni moale şi căpăta greutate de plumb. Din gură i se prelinse un firicel de sânge, nemişcarea trupului rămânând veşnică. Aşa a murit Pic, în braţele stăpânului, privindu-l în ochi.
Butnaru lăsă trupul câinelui pe pământ, aşezându-l cu grijă pe o parte. Îl privea în tăcere, două lacrimi groase i se prelingeau pe obraji. Plângea şi nu-şi dădea seama. Aşa i-a găsit comandantul care venise să verifice dacă cei doi şoferi i-au executat ordinul. Se lovi ca de un zid de privirea tristă şi mustrătoare a lui Butnaru. Se simţi vinovat, de aceea făcu stânga împrejur şi până în birou nu se opri. Îl cuprinse o tristeţe apăsătoare, care l-a determinat să se aşeze pe scaun. Regreta fapta, dar era prea târziu, Pic murise de mâna lui.