Ioan Bărbunțoiu blog si comentarii

Blog

Un lord al timpului său și al creației sale.

EUGEN JEBELEANU

S-a născut la 24 aprilie 1911, în Câmpina, județul Prahova. Tatăl, Iuliu Jebeleanu, învățător și mama, Elena Jebeleanu ( născută Deliman), casnică. Își petrece copilăria în localitatea natală, apoi probabil din cauza unor circumstanțe familiale, din 1918, s-a mutat în Brașov, la bunica dinspre tată. Provenind dintr-o familie cu un părinte dedicat educației, este posibil, chiar dacă a existat o separare fizică intermitentă între tată și fiu, ca tatăl, de ce nu și mama și bunicii, să fi contribuit la formarea intelectuală și literară a poetului. Absolvă școala primară în anul 1922 la Brașov, iar în toamna acesluiași an începe studiile secundare la liceul brașovean Andrei Șaguna.

Debutează încă din anii liceului, 1927, în revista ,,Viața literară” condusă de I. Valerian. Colaborează apoi din 1928 la celebra revistă argheziană ,,Bilete de papagal”. Acesta este începutul unui lung șir de colaborări cu multe ziare și reviste. Anul 1928 îi aduce și debutul editorial cu placheta ,,Schituri cu soare”. Tot acum scoate la Brașov revista ,,Pe drumuri noi” în paginile căreia colaborează deopotrivă scriitori de naționalitate roamână, germană și maghiară. După terminarea liceului poetul se înscrie la Facultatea de Drept din București, concomitent desfășurând și o activitate literară intensă. Face corectură, critică de carte, traduceri, numele lui apărând în reviste precum: ,,Tiparnița literară”, ,,Azi”, ,,Zodiac”, ,,Reporter”, ,,Caiete literare”, ,,Contemporanul”, ,,România literară”. Din 1932 devine membru al Societății Scriitorilor Români, an în care avea președinte pe renumitul scriitor Liviu Rebreanu, iar în 1934 peimește Premiul Fundațiilor Regale pentru volumul în manuscris ,,Inimi și săbii”, volum care va apărea la Editura în același an și va primi elogii în presa de specialitate. Publică în ziarul ,,Adevărul”, ,,Dimineața”, ,,Cuvântul literar”, lucrează un timp la ,,Revista literară” condusă de Camil Petrescu. Este în continuare prezent în librării cu poezie și traduceri. În 1955 este ales membru corespondent al Academiei Române. În 1956 călătorește în Japonia cunoscând îndeaproape urmările cataclismului atomic de la Hiroșima. Aceste impresii unice se vor concretiza în poemul Surâsul Hiroșimei publicat în 1958. În 1967 apare volumul ,,Elegie pentru floarea secerată”, omagiu adus tovarășei sale de viață ,Florica Cordescu, a cărei pierdere îl va marca definitiv. În 1971 i se decernează la Catania în Italia, Premiul Etna Taormina, iar în 1973 este distins cu Premiul Gottfried von Herder din Viena. Premiul Herder se acorda persoanelor care se evidențiau în dezvoltarea și protejarea culturii din est și sud –estul Europei. Laureați ai acestui premiu au mai fost printre alții: Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Andrei Marga. În total până în prezent au fost distinși 29 de cetățeni români cu acest premiu. În 1971 devine membru titular al Academiei Române. Tot în acest an este decorat cu ordinele Erou al Muncii Socialiste și medalia de aur Secera și Ciocanul, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii. Nu a fost un neconformist dar nici nu a fost concentrat pe propriile trăiri interioare, a fost mai degrabă o fire echilibrată și calculată în tot ce întreprindea. A avut prieteni și colaboratori din cercurile literare și intelectuale ale perioadei în care a trăit, contribuind la dezvoltarea literaturii române și la promovarea unor idei și forme noi de expresie artistică. A fost prieten cu Tudor Arghezi, unul din cei mai influenți poeți din mijlocul secolului XX, bazată pe respectful reciproc pentru creația literară. A împărtășit multe idei despre literatură și societate cu George Călinescu, iar de Mihail Sadoveanu l-a legat interesul comun pentru cultura națională și literatura populară. Geo Bogza i-a fost prieten apropiat, fiind colegi de generație, aceștia prin scrierile lor au împărtășit pasiunea pentru poezie, implicarea socială și politică. A fost în relații de respect reciproc cu poetul Ion Barbu. Ambii au fost atrași de inovația poetică și de ideile avangardiste care caracterizau literatura română interbelică. Geo Dumitrescu, poet român cunoscut pentru stilul său innovator și satiric, a făcut parte din cercul de prieteni a lui Eugen Jebeleanu. Ambii au făcut parte din mișcarea literară a anilor 1940 și au colaborat la diverse publicații literare. Au împărtășit o viziune similară asupra poeziei, explorând teme sociale și politice. În aceeași manieră poate fi caracterizată și legătura apropiată pe care a avut-o cu A.E.Baconsky, poet, prozator și eseist român cunoscut pentru poezia sa de avangardă și pentru schimbările stilistice pe care le-a adoptat de-a lungul carierei sale. Prietenia și colaborările sale cu alți poeți și scriitori au fost esențiale pentru cariera sa și pentru contextul cultural în care a activat. Chiar dacă era un pacifist nu a fost scutit de răutățile unor colegi de breaslă, care își doreau controverse și conflicte, însă Jebeleanu a tratat toate acestea cu delicatețea care îl caracteriza, refuzând să se implice în dispute neconstructive. A fost criticat pentru poziția sa de angajat politic de către cei care susțineau libertatea de expresie și autonomia artistică. Printre aceștia se numără Ion Caraion, un personaj controversat, el fiind implicat în conflicte cu mai mulți scriitori ai timpului. Dezaprobarea sa era legată în mare parte de poziția ideologică a lui Jebeleanu și de influența acestuia în cercurile literare oficiale. Aceeași poziție a adoptat-o și Ion N Negoițescu, reprezentant al ,,Cercului literar de la Sibiu” care a criticat în mod repetat conformismul unor scriitori, printre care și Jebeleanu, pentru alinierea cu politica oficială a regimului socialist. Cu Nichita Stănescu nu se poate spune că a avut dispute personale, insă a existat o distanțare și o diferență de stil și abordare între cei doi. Stănescu, un exponent al unei poezii mult mai libere și experimentale îl percepea pe Jebeleanu ca un reprezentant al unei generații anterioare cu valori estetice și ideologice retrograde. Nici cu Marin Preda nu a fost în relații cordiale, acesta fiind cunoscut pentru poziția independentă și criticile aduse estabilimentului literar. Diferența de viziune și de abordare literară au creat între aceștia o distanțare care nu a degenerat în conflict. Considerat ca un apropiat al regimului nu s-a supus niciodată obiceiurilor și rigorii caracteristice socialismului. Era singurul care la reuniunile oficiale ale elitei sociale la care era prezent se purta ca un lord, îmbrăcat lejer, purtând barbă și eșarfă la gât, fumând la pipă în mijlocul celorlalți invitați încorsetați în costume elegante cu nelipsita cravată roșie, tunși perie și rași proaspăt. Poet cu o voce unică, a reușit să creeze o poezie deopotrivă accesibilă și profundă. Deși a debutat cu influențe moderniste și simboliste, opera sa a evoluat constatnt, explorând noi direcții artistice. La tot pasul găsim imagini poetice care ne atrag atenția. Repetițiile imprimă poeziei un ritm antrenant, chiar frenetic, prin succesiunea rapidă a emoțiilor și a unor trăiri intense. Ca o trăsătură generală este prezența decenței in majoritatea poeziilor care oferă versurilor o mare puritate și inefabilă frumusețe. Opera sa reprezintă o știință a raționalului printr-o exprimare și explicare coerentă a realului. Această capacitate de a experimenta cu forme noi de exprimare poetică, combinată cu o mare sensibilitate artistică, a făcut să fie apreciat atât de critica literară cât și de publicul larg. Versurile lui sunt caracterizate de o simplitate aparentă, dar studiate atent sunt profunde și complexe, utilizând imagini surprinzătoare și metafore memorabile. Jebeleanu a explorat o gamă largă de teme politice și sociale, ceea a contribuit la diversitatea și relevanța operei sale. A fost un poet cu curaj moral și angajament politic complex. S-a remarcat prin poezia sa angajată mai ales în perioadele de criză socială și politică. După o perioadă în care a agereat realismul socialist el a început să critice regimul, mai ales prin intermediul temelor umanitare. ,,Surâsul Hiroșimei” (1958) este una dintre lucrările sale cele mai cunoscute, în care poetul condamnă atrocitățile războiului și își exprimă solidaritatea cu victimele. Acesta a arătat nu doar curajul de a aborda teme sensibile într-un context politic opresiv, dar si un angajament profund pentru dreptate și pace. Opera lui Jebeleanu acoperă o gamă largă de teme, de la evenimente istorice și politice la introspecții personale și meditații filozofice, demonstrând o mare flexibilitate stilistică, trecând de la poeziile moderniste și simboliste la cele inspirate de realismul socialist, apoi la o lirică mult mai personală cu accente moderniste și influențe de avangardă. Acest lucru arată capacitatea de a se adapta și de a experimenta cu noi forme și teme poetice. În volumele sale de poezii ,,Hanibal” (1955) și ,,Elegie pentru floarea secerată” (1969) Jebeleanu explorează teme variate, de la revoluția socială și angajamentul politic până la condiția umană, drama războiului, suferința și setea de libertate. El reflectează adesea asupra dezumanizării și a pericolelor totalitarismului, dar și asupra solidarității umane și a căutării dreptății. Poezia sa este marcată de un profund umanism, combinat cu o atitudine militantă împotriva violenței și opresiunii. A reușit să îmbine elemente ale tradiției românești cu tehnici și teme moderne, creând un stil personal unic. Poezia sa este marcată de o sinteză a tradiționalului și modernului de forme clasice la cele de avangardă, păstrînd totodată o voce distinctă și recognoscibilă. Prin versatilitatea ce îl caracteriza a fost capabil să îmbine diferite stiluri și forme poetice. El a utilizat atât forma clasică cu o anumită rigoare metrică și rimă, cât și versuri libere apropiate de avangardă. Această flexibilitate stilistică îi permite să-și exprime mai bine ideile și sentimentele adaptându-se în funcție de mesajul pe care dorea să-l transmită. Inovația constă în capacitatea de a armoniza tradiționalul cu modernul, creând o poezie de o mare bogăție și varietate. Utilizează imagini poetice puternice și metafore sugestive pentru a crea efecte emoționale și vizuale memorabile. Poemele sale sunt pline de imagini surprinzătoare și de o bogăție metaforică ce amplifică mesajele sale poetice. Deși adesea inspirată din evenimente specifice și probleme ale vremii sale, poezia lui Jebeleanu depășește granițele locale sau temporale, adresându-se unei audiențe universale. Temele sale sunt universale: frica de moarte, dragostea, suferința, setea de dreptate și libertate. Prin abordarea acestor subiecte Jebeleanu reușește să atingă o coardă sensibilă în cititorii din orice colț al lumii făcându-i să rezoneze la mesajele sale. Eugen Jebeleanu a fost un poet complex, de o profundă sensibilitate și conștiință socială, capabil să îmbine lirismul autentic și profund cu angajamentul etic și social. El a creat o poezie care nu numai că reflectă frământările și idealurile epocii sale, dar și captează esența umanității în toată complexitatea ei. Poezia lui Jebeleanu este opera unui autor care face parte din elita intelectuală a timpului în care a trăit. Prin aceasta Jebeleanu rămâne o voce poetică remarcabilă și durabilă în literatura română și universală, scos pe nedrept, ca și alții de fapt, din manualele școlare, nemaigăsindu-și loc nici măcar în alocuțiunile celor ce reprezintă, în prezent, arta și cultura românească. Când motivațiile de ordin politic, social, economic, religios, etc., nu vor mai fi hotărâtoare în aprecierea oamenilor de artă și cultură, mulți dintre cei ,,uitați” din aceste considerente își vor primi laurii pe care îi merită, care, acum, deocamdată, strălucesc în întunericul răutății și intereselor meschine specifice omenirii. Pe data de 21 august 1991, când România era în febra profundelor transformări politice și socile, la București, la vârsta de 80 de ani s-a stins din viață Eugen Jebeleanu, căruia pe bună dreptate i s-a găsit un loc de veci în Cimitirul Bellu, unul din cele mai prestigioase locuri de odihnă veșnică pentru personalitățile culturale și istorice din România.

Scriitorul care a folosit conformismul socialist
în slujba literaturii autentice.

EUSEBIU CAMILAR

S-a născut la 7 octombrie 1910, în satul Udești, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria. Părinții săi Ion și Natalia Motrici, țărani modești, au mai avut încă doi copii. Mihai, unul din frații mai mari, s-a stabilit în satul natal ocupându-se cu munca câmpului și Constantin despre care de asemenea există puține date, dar din câte se știe și el a dus o viață relativ simplă, desfășurând activitățt legate tot de munca în mediul rural.

Relația viitorului scriitor cu părinții și frații săi a fost una apropiată, influențată de viața rurală și de condițiile economice și sociale ale vremii. Această perioadă l-a marcat și l-a inspirat în creația literară în special în descrierea vieții și conflictelor dintre oamenii simpli din mediul rural. Copilăria i-a fost marcată de dificultăți financiare și de o educație fragmentată. Cu toate acestea a reușit să își continue studiile, frecventând cursurile de la Școala Normală din Cernăuți și apoi Liceul Ștefan cel Mare din Suceava. Încă din anii liceului a început să publice articole și poezii în diverse reviste. Pasiunea pentru scris o datorează respectului pentru limba română. Acesta se materializează în efortul asidu și continu de a o face să cânte în așa fel încât să poată declanșa acorduri intime, neruginite de anchiloza cotidiană. De ce? Pentru că impune o diversitate lirică maximă, într-o formulă capabilă să-l transforme într-o bijuterie lingvistică. A debutat cu versuri în,, Moldova literară”, revista Societății Literare ”Tinerimea” din Mihăileni. Ca poet, deși mai puțin cunoscut, prin interpretarea emoțională și melancolică a ideilor a adus o contribuție notabilă la dezvoltarea liricii românești, acestea fiind marcate de o sensibilitate lirică aparte, explorând teme precum iubirea, natura și introspecția. Acest gen literar nu a avut același impact ca proza sa, dar completează profilul său ca scriitor, scoțând la iveală o versatilitate artistică apreciabilă. În 1926 din cauza sărăciei este nevoit să întrerupă studiile liceale, traversând o lungă si grea prioadă în care își câștigă existența din sluijbe umile, însă în 1931 îl întâlnim student la Universitatea din Iași, Facultatea de litere și filozofie, pe care nu reușește să o termine din cauza dificultăților financiare și a problemelor de sănătate. Perioada petrecută ca student la Iași a avut o influență semnificativă asupra formării sale ca scriitor. A frecventat diverse cercuri literare și a publicat în revistele culturale ale vremii, intră în contact cu diverse personalități literare. Chiar dacă a fost nevoit să-și întrerupă studiile, Eusebiu Camilar și-a completat educația ca autodidact, continuând să scrie și să publice. Își dezvoltă propriul stil literar și experimentează diferite forme de expresie artistică, de la poezie la proză scurtă. Scrie poezii care reflectă preocupările sale pentru viața rurală, natură și condiția umană, dar și povestiri care explorează teme precum lupta pentru supraviețuire, dragostea și moartea. În anul 1937 publică primul său volum de poezii intitulat ,,Chemarea cumpenelor”. Această carte i-a consolidat statutul de poet și scriitor emergent în peisajul literar românesc și a reprezentat un punct de cotitură în cariera sa. Situația lui financiară nu se schimbă nici după căsătoria din dragoste, în anul 1938, cu Magda Isanos, o poetă și prozatoare a perioadei interbelice, fiica unor medici psihiatri din Bucovina, pe care a cunoscut-o în cercurile literare pe care le frecventa, unde Magda era apreciată pentru sensibilitatea și profunzimea poeziei sale, iar Eusebiu Camilar déjà își făcuse un nume ca poet și prozator. Căsătoria dintre aceștia nu a fost bazată doar pe dragoste, ci și pe o profundă înțelegere artistică și intelectuală. Amândoi erau pasionați de literatură, împărtășeau interese și preocupări commune, se susțineau reciproc în activitatea literară. Magda îl inspira și îl încuraja să scrie, iar Camilar a apreciat și promovat scrierile soției sale ceea ce a creat o legătură specială între ei. Dificultățile financiare în viața de cuplu au continuat, fiind îngreunate și de problemele de sănătate pe care le-a avut Magda înainte de căsătorie, la care s-a mai adăugat o boală de inimă care s-a agravat în timp, datorită condițiilor inumane în care erau nevoiți să trăiască. Nici după ce i-au apărut primele cărți situația financiară a familiei nu s-a îmbunătățit, deoarece Eusebiu Camilar era obligat, datorită nevoilor urgente, să vândă editorilor creațiile sale pe un preț derizoriu. Trăiau tot la limita de jos al subzistenței. În anul 1941 se naște fiica acestora, Elisabeta Isanos, scriitoarea de mai târziu. În anii 1943 și 1944, Esebiu Camilar este înrolat și luptă ca militar pe front. Această perioadă este dificilă pentru el, lipsurile materiale persist, iar boala soției se agravează. În 1944, Magda Isanos decedează. Tema războiului și pierderea soției au fost teme pe care le-a reflectat în multe dintre operele sale ulterioare. Pierderea soției a fost un element definitoriu pentru tot restul vieții sale, iar alegerea de a nu se mai căsători a fost expresia iubirii și devotamentului avut pentru Magda Isanos. A continuat, și după moartea acesteia, să editeze și să publice scrierile celei care fusese pentru el expresia unei relații bazate pe respect și pe strânsa legătura intelectuală și spirituală. În starea sufletească dificilă în care se afla și perioada istorică grea, marcată de război, de schimbări politice și sociale profunde, o fire introvertită cum avea Eusebiu Camilar nu se putea salva decât prin artă șI prin grija față de fiica sa, singura realitate vie al existenîei Magdei Isanos, pe care a crescut-o și educat-o în principal singur, ajungând și ea la rândul său scriitoare. Nu a vitregit-o nici de dragostea acordată de bunici și rudele din partea mamei. Scrie și publică mult. Volumului de poezii, Chemarea cumpenelor, 1937, romanului Cordun,1942 și romanului Prăpădul Slobodei, 1943, li se adaugă volumul de povestiri Avzuha, 1945, romanele Turmele, 1946, Valea hoților, 1948, Negura, volumul I și II, 1949-1950, Temelia, 1951, (nuvele), Împărăția soarelui, 1955, (note de călătorie în China), Poarta furtunilor, 1955, (povestiri), Inimi fierbinți, 1956 (proză), Valea albă, 1957, (dramă istorică în versuri), Povestiri eroice, 1965. Postum au apărut Farmecul depărtărilor, 1966, (note de călătorie), Viforul, 1966, (povestiri) și Cartea de piatră, 1981, jurnal. A tradus din literatura rusă, chineză și latină. Aprecierea sa din acestă perioadă a culminat cu acordarea Premiului de Stat al Republicii Populare Române în anul 1952, pentru volumul său de nuvele ,,Temelia”(1951). Nu a avut stimă pentru vremurile secolului XIX deceniile 3,4,5, pentru că în acea perioadă a răbdat de foame, de frig și umilință. El a reușit să reziste, însă soția sa ,, nereușind să se integreze vremurilor” s-a stins din viață. Aceste vremuri când familia lui se hrănea zile întregi cu mămăligă înghețată, ținea picioarele copilului în sân pentru a nu-i încheța, nu au putut fi uitate de scriitor. Fără regret a îmbrățișat schimbările de după război care i-au adus o anumită ascensiune socială, bazată atât pe succesul literar cât și pe adeziunea de propagare a ideilor comuniste. Primește unele responsabilități în cadrul Uniunii Scriitorilor, face parte din redacția ,,Gazetei literară” în care publică mult, este consilier literar al Editurii de Stat, colaborând intens la reviste importante (,,Viața românească”, ,,Contemporanul”, ,,Iașul literar”, ,,Scrisul bănățean”, ,,Tribuna”, etc.) Opera lui Eusebiu Camilar este diversă și acoperă mai multe genuri literare. Romanele sunt caracterizate prin profunzimea psihologică a personajelor și o atenție deosebită acordată detaliilor istorice și sociale. Nuvelele și povestirile, în majoritatea lor, au ca temă viața rurală, relațiile umane și luptele sociale. Stilul său este apreciat pentru realismul și empatia cu care descrie viața oamenilor simpli. În poezie explorează teme precum iubirea, natura și condiția umană, folosind un stil liric și introspectiv. La fel ca alți scriitori marcanți ai epocii în care a creat și el este preocupat de viața țăranului român, o entitate complexă, marcată de greutățile vieții rurale, dar și de o profundă umanitate, rezistență și legătură cu pământul. În opera sa țăranul este prezentat cu multă empatie și realism find adesea personajul central care reflectă condițiile sociale, economice și culturale ale satului românesc. Ceea ce nu întâlnim la alți scriitori români, care au descris viața țăranului român, este faptul că acesta iubea mai mult libertatea decât statornicia. În romanul ,,Turmele”, pentru că împărăția să nu le fure turmele, agoniseala și libertatea, mai multe sate din ținutul Maramureșului, s-au ridicat din așezări și au fugit din calea focului, ,,dicolo” (adică îm Moldova) unde vor trăi ca frații și vor împărți în mod egal mana pământului și a turmelor. Sunt păstrători cu sfințenie a datinilor vechi, a înțelepciunii populare moștenite de la generațiile anterioare. Cartea rânduielilor obștești, este păstrată ca un ,,Graal”, într-o ladă împodobită cu ștergare, pusă înre-un car larg, tras de doi boi, având gardă permanentă, formată din șase bărbați gătiți de sărbătoare. ,,În frunte se afla un trâmbițaș, a cărui instrument era împodobit cu năframă, în care din când în când, uitându-se spre munte, ducea trâmbița la gură, chemând la ascultare depărtările”. În romanul "Cordun", țăranul nu este doar un simplu lucrător al pământului ci și o figură tragică în care sunt întrupate atât drama existenței cotidiene, cât și demnitatea celui care nu cedează în fața dificultăților. Femeile erau cunoscătoare a blestemelor pe care le rosteau in fața icoanelor, reușind să ,citească” în acestea necazul, bucuria sau viitorul. Fiind activ într-o perioadă de mari transformări politice și culturale în România, relațiile lui cu colegii de breaslă reflectă atât colaborarea, cât și tensiunile specifice acestei epoci. A fost în bune relații cu Mihail Sadoveanu pe care îl admira, iar influența acestuia este vizibilă în scrierile sale, mai ales în modul cum descrie viața rurală și tradițiile românești. A împărtășit interesul acestuia pentru folclor și istorie, iar acest lucru i-a unit într-un fel de frăție literară. Deși nu există mărturii directe relația lor poate fi considerată una de respect reciproc. A fost în contact și cu criticul literar George Călinescu, una din figurile dominante ale literaturii române din acea perioadă. Călinescu i-a recunoscut talentul literar însă a avut și critici față de unele scrieri ale sale. Deși relația lor nu a fost una de apropiere personală profundă, interacțiunea lor reflectă o combinație de respect și distanță critică, tipică pentru raporturile dintre critici și scriitori. Nu se putea naște o luptă de idei între aceștia chiar dacă George Călinescu își exercita menirea de critic literar, deoarece Eusebiu Camilar fiind o persoană rezervată, nu prefera interacțiunea umană decât numai atât cât era necesar, nu prefera să se angreneze în dispute literare, pe care le considera inutile. Cum era și normal Camilar a fost blamat de unii colegi de breaslă care nu împărtășeau viziunile sale ideologice și aveau probleme de adaptare la noile cerințe ale regimului comunist. Aceștia însă, nu aveau în vedere meritele literare ale lui Eusebiu Camilar ci doar că acesta este un conformist socialist cu toate că niciodată nu a fost un propagandist fervent, el s-a adaptat doar relativ bine cerințelor regimului și numai unele dintre scrierile sale reflectă teme conformiste, promovate de realismul socialist. Această adaptare a fost interpretată de către unii ca un compromis artistic. Judecarea sa în contextul politic al vremii și relațiile cu scriitorii ,, disidenți” nu a influențat modul în care a scris și temele pe care le-a abordat. A continuat să exploateze temele sociale și a vieții rurale, a observat lumea și a interpretat propriile-i stări, nuanțându-le liric, creându-și prin aceasta o imagine complexă în lumea literară. Opera sa a avut un impact semnificativ asupra literaturii române, mai ales în ceea ce privește modul în care sunt tratate anumite teme sociale, istorice și psihologice. Cu toate că nu a fost un inovator radical, prin îmbinarea realismului cu intospecția psihologică și prin capacitatea sa de a descrie viața rurală românească într-un mod autentic, a reușit să îmbogățească literatura română prin abordarea unor teme importante și prin stilul narativ distinct. Astăzi uitat de critici și ignorant din motive ce nu au nicio legătură cu valoarea literară, rămâne scriitorul care prin curățenie sufletească, inteligență și înaltă spiritualitate a pus în slujba creației literare autentice conformismul socialist. La 27 august 1965 în urma unui infarct miocardic Rusebiu Camilar moare pe neașteptate, lăsând in urmă o carieră literară importantă, apreciată de cititori cât și de critici. Eusebiu Camilar este ultimul scriitor de cuvintele cărților căruia a trebuit să ne despărțim înainte de a le fi scris pe toate. N-a crezut-o el. Noi am crezut-o cu mult mai puțin, scria la dispariția sa revista Viața românească.

Indrăgostit de viața țăranului român.

MARIN PREDA

La 5 august 1922, în Siliștea Gumești, Teleorman, România, în familia lui Tudor Călărașu și Joiței Preda se năștea Marin Preda, scriitorul de mai târziu, căruia îi era hărăzită misiunea de a descrie viața satului românesc, pornind de acolo de unde s-au oprit Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu.

Marin Preda nu a putut purta numele tatălui, deoarece părinții nu au încheiat o căsătorie legală, pentru ca Joița Preda să poată primi pe mai departe pensie ca văduvă de război. Copilăria și-a petrecut-o în satul natal alături de cei cinci frați vitregi, (Ilie, Gheorghe și Ion din partea tatălui, Maria și Mița din partea mamei), proveniți din casătoriile anterioare ale părinților și doi frați buni, Ilinca și Alexandru. În final, familia lui Tudor Călărașu avea să numere zece suflete: tatăl, mama și opt copii. Marin Preda nu este mezinul familiei așa cum se înțelege din romanul Moromeții. Ultimul copil al soților Tudor Călărașu și Joița Preda este Alexandru, singurul frate autentic al scriitorului. Paradoxal, ,,Sae” cum i se mai spunea lui Alexandru, nu apare ca personaj în Moromeții, deoarece spunea el, într-un interviu acordat în exclusivitate Jurnalului Național, ,,Marin Preda își asumase poziția de mezin al familiei, deși nu era. Așa că e de înțeles de ce nu am loc în carte. Pot zice, însă, că Niculae mă reprezintă puțin și pe mine.” Avea 8 ani când a început școala primară din satul natal, după o încercare nereușită a învățătorului Ionel Teodorescu de a-l înscrie cu un an înainte în clasa I. Aceasta, fiind sortită eșecului din cauza refuzulul categoric din partea tatălui. În timpul școlii a fost obligat să absenteze adesea din cauza treburilor gospodărești pe care trebuia să le presteze. Cu toate acestea, beneficiind de inteligență și ajutat de dragostea pentru învățătură, reușește să fie printre cei mai buni elevi din seria sa, obținând premiul I cu coroniță. În clasa a IV-a se îmbolnăvește de malarie, iar tatăl nu-i mai poate cumpăra cărți. Învățătorul îi arată multă bunăvoință, îi împrumută cărți și îl ajută să termine anul școlar. Urmează clasele V – VII, susținând examenul de absolvire a șapte clase primare la școala de centru din Ciolănești. La 18 iunie 1937 i se eliberează certificatul de absolvire, obținând media 9,15. În 1937 se înscrie la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examnul de bursă cu nota 10. În 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei unde continuă studiile încă un an. Pe tot parcursul școlii a manifestat interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În cadrul Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanșiu, care îi prezice că ,, va ajunge un mare scriitor.” Aici scrie și citește câteva schițe. În anul 1940 în urma Dictatului de la Viena, este repartizat la o școală similară din București. Un lucru mai puțin știut este că, elev fiind, Marin Preda a scris un roman intitulat ,,Fereastra”, pe care Alexandru Preda, ,,Sae”, fratele său mai mic, l-a citit în manuscris, dar care s-a pierdut. (Interviu cu Alexandru Preda, acordat lui Ștefan Mitroi, ziarist Jurnalul NaȚional). La sfârșitul anului școlar 1940-1941 susține examenul de capacitate, apoi, toamna, din cauza greutăților materiale renunță la școală. ,, Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi toată toamna și toată iarna lui 1941 și 1942. Doar lucruri fără legătură, nefirești… N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea”. În 1941, cu ajutorul lui Geo Dumitrescu, Marin preda este angajat corector la ziarul Timpul. Avea 20 de ani când a debutat în ziarul Timpul cu schița Pârlitu`. A publicat apoi în același ziar schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp. În 1942, luna septembrie, pleacă de la Timpul, angajându-se pentru scurt timp la Institutul de Statistică, apoi este angajat ca secretar de redacție la ,,Evenimentul zilei”. De acum începe ascensiunea literară. Publică în ziarele vremii schițe și nuvele, participă la cenaclul Sburătorul, condus de criticul literar Eugen Lovinescu, citește marii romancieri ai lumii, cunoaște oameni cu influență în viața literară românească și lucrează la romanul Moromeții, capodopera scriitorului, lucrare ce avea să-l consacre ca scriitor autentic. În 1952 devine redactor la revista ,,Viața Românescă”. În 1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea Românescă pe care o conduce până la trecerea sa în neființă. În perioada maturității este descris de Florin Mugur în Convorbiri cu Marin Preda, lucrare apărută la Editura Albatros, ca ,,mic de statură, nu avea după 50 de ani nici păr bogat și pe obrajii lui apăruse câțiva negi inestetici.” ,,Nu avea titluri academice, dar avea lecturi bogate, uneori surprinzătoare, din sfera literaturii și filozofiei “(Eugen Simion Prefață la romanul Moromeții). La început, critica a asociat numele lui Marin Preda cu cel a lui Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu, dar această remarcă s-a constatat a fi făcută în grabă. Este adevărat că toți trei au pășit în sfera narațiunii de anvergură, după ce au publicat, timid cum e și firesc, schițe și nuvele. Mihail Sadoveanu este considerat un scriitor de anvergură după publicarea romanului Neamul Șoimăreștilor, Liviu Rebreanu până la apariția romanului Ion ,,era o reală dar neconcludentă promisiune nuvelistică, Marin Preda capătă recunoașterea binemeritată de romancier autentic odată cu publicarea romanului Moromeții. Deosebiri ,însă, se constată în modul cum țăranul român este tratat ca personaj în diverse ipostaze, mai întâi în nuvele și schițe, apoi ca simbol. Sadoveanu prezintă țăranul ca un tip superior, un erou, un misterios, un înțelept popular, cu opinii umaniste; Liviu Rebreanu în romanul Ion îl prezintă ca fiind pătimaș, cu instinctul de posesiune a pământului foarte dezvoltat. Simțea o plăcere atât de mare, văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze. În romanul Moromeții, Marin Preda, prezintă țăranul cu spirit gânditor, visător, intelligent, ironic, privește pământul prin prisma economicului, fiind preocupat să descopere modalitățile prin care poate transforma în bani, produsele economiei rurale. Se diminuează rolul preotului și al bisericii in viața satului prezentată de Marin Preda. Duminica, țăranii, nu mai merg la biserică, în special bărbații, ca în scrierile lui Sadoveanu și Liviu Rebreanu, se strâng în grupuri și discută politică. Țăranul este emancipat și are un mod propriu de a vedea lumea. Tinerii nu se mai întâlnesc la horă, refuză să mai urmeze destinul și tradiția părinților, adoptă o atitudine nepăsătoare față de tot ce consideră învechit și nefolositor. Nu se poate spune că Marin Preda a fost ultimul țăran, cum susțin unii critici, pentru că țărănimea nu a dispărut, doar s-a modernizat, din localitățile rurale s-au ridicat și încă se mai ridică oameni excepționali care realizează lucruri deosebite în domeniile în care lucrează. Nu putem afirma nici că este ultimul prozator care a tratat problema țărănească, deoarece aceasta este încă actuală, se vorbește și se scrie permanent despre viața lucrătorului din agricultură, chiar dacă nu se face atât de plastic și amplu ca altădată. Mijloacele prin care se trata problema țărănimii erau reduse doar la discuții între grupuri de oameni, scrieri literare sau radio, de aceea imaginea era mai pregnantă în mintea publicului. Acum multitudinea metodelor prin care se transmite informația este amplă și diversitatea este alta, încât percepția imaginii țăranului român se estompează. Comun tuturor scriitorilor care au tratat viața țăranului român este că prezintă femeia ca reprezentând două brațe de lucru, zestre și zămislire de copii. În aceeași ordine de idei se poate observa că în spatele personajelor principale stau grupuri de interese. În romanul Ion, de exemplu, familia lui Glanetașu, reprezentată de Ion, o brută căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune, vrea să dobândească averea lui Vasile Baciu, folosind drept mijloc urât de șantaj seducția Anei, fiica familiei Baciu. În operele lui Sadoveanu întâlnim grupurile de boieri cu tendința de a numi sau mazili domnitorii după interesele lor. La Marin Preda țăranii sunt grupați în partide politice, care reprezintă interesele grupurilor angajate în lupta pentru obținerea conducerii destinelor țării. În toate romanele care tratează acest gen de literatură întâlnim aceeași sfidare pe care cei puternici o manifestă față de cei umili. Distingem două puteri antagonice: timpul care macină, și natura, în speță natura umană, care se împotrivește acestei măcinări. Puterea învingătoare este timpul, el dispunând în chip absolut de condiția biologică a ființelor, modelându-le decisiv, lăsând omul să folosească înțelegerea, ca singura armă de apărare. Prin tema timpului Marin Preda imprimă creației sale o compoziție specială, curgerea și desele întoarceri ale acestuia crează de fiecare dată noi unghiuri de introspecție. A prezentat realitatea fără înfrumusețări sau desfigurări, încorporând binele și răul în viziuni dinamice sporind dimensiunile și valoarea umanismului. Universul său epic este meticulos zugrăvit, astfel că, chiar și misterul este așezat în tiparele firescului fără a-i diminua farmecul. Meșteșugul lui Marin Preda este cuvântul, căruia îi dă formă, strălucire și putere ciudată. Realitatea capătă substanță pentru personaje numai dacă a fost exprimată prin cuvinte, reușind prin aceasta să evite iluziile. Despre rolul cuvântului în creația literară, Marin Preda nu este de accord cu cei care neagă înțelesul consacrat al cuvântului, pentru că așa, acesta nu mai este instrumentul construcției epice în care eroul ar dispărea în incendiul evenimentului. Eroul devine antierou, iar opera s-ar transforma într-un joc de cuvinte fără relație solidă cu viața omului. Nu este de acord nici cu cei care păstrează o naivă încredere în cuvânt, construind liniștiți povestiri și romane moraliste, lacrimogene, care emoționează cititorul, dar fără ca cel ce scrie să ridice privirea asupra timpului său. Oricare ar fi situația cuvântului scriitorul nu trebuie să părăsească omul, chiar dacă omul e sătul de propriile fapte și nu dorește să i se pună în față o oglindă să i se vadă chipul. Nu totdeauna este plăcut să te vezi așa cum ești. Întărirea prestigiului creației literare este posibil doar prin crearea de opere durabile, în care cuvintele să se așeze unele lângă altele până ce edificiul se ridică trainic și impunător. Nu există altă cale pentru destinul creator al cuvântului. Nu are cuvinte de laudă pentru cei care inundă hârtia cu torente de imagini și cuvinte care nu spun nimic. Îi numește scriitori evazioniști care scriu cărți evazioniste. (Imposibila Întoarcere – Marin Preda). Prin creația sa a pus întrebări, a căutat răspunsuri și soluții, a stimulat cugetul, problemele personajelor lui Marin Preda sunt problemele oamenilor din timpul istoric pe care l-a descris. Dacă privim în ansamblu opera lui Marin Preda, observăm că scriitorul folosește două tipuri strategice de răspuns. O strategie a ,,opoziției” când Matin Preda nu scrie decât ceea ce vrea, cum cum sunt nuvelele: Pe camp, Calul, Iubire devenită mai târziu Întîlnirea din pământuri sau O adunare liniștită și o a doua strategie numită ,,a identitățiI” folosită atunci când scrie tot ce i s-a cerut să scrie, aici putând înscrie nuvelele Desfășurarea sau Ana Roșculeț. Strategia identității nu a corespuns niciodată naturii intime a scriitorului, drept dovadă că treptat s-a deplasat spre strategia opoziției folosită tranșant în marile creații literare începând cu Moromeții. În cazul multor scriitori care, având o perioadă de început mai puțin fastă, criticii se grăbesc să le considere cariera încheiată. Așa s-a întâmplat cu J.P. Sartre care timp de douăzeci de ani scrierile sale dădeau dreptul oricui să-i considere opera încheiată, însă la șaizeci de ani a scris volumul Cuvintele, care cuprinde idei filozofice pentru care ,, unii se băteau chiar în duel” așa cum sustine Marin Preda în Imposibila întoarcere. A ajuns la nivelul de apreciere care îl îndreptățea să i se acorde Premiul Nobel, pe care l-a refuzat, pe motiv că înaintea lui acest premiu trebuia să i se acorde scriitorului rus Mihail Solohov. Bineînțeles că motivația nu prea a fost credibilă și se știa că motivul adevărat al refuzului a fost că nu a fost apreciat la timp. Nu este cazul lui Marin Preda deoarece operele lui au avut o tendință crescătoare culminând cu romanul Moromeții, păstrând același nivel cu romanul Cel mai iubit dintre pîmânteni. Dacă nu ar fi trecut în alte sfere, sigur, creațiile lui ar fi atins alte cote calitative din ce în ce mai înalte. La prima vedere opera lui Marin Preda ni se pare o mărturisire, dar nu este de loc așa, pentru el copilăria, adolescența și timpul trăit ulterior nu sunt decât amintiri dureroase, puțin nostalgice, pe baza cărora a creat o operă nemuritoare, așa cum pentru scriitorul american Faulkner perioada cât a funcționat ca angajat la o casă de toleranță, a fost un bun prilej de a se documenta. Acolo a cunoscut viciile societății, locul unde virtuțiile ascunse erau etalate în văzul lumii, iar el nu a trebuit să facă eforturi deosebite pentru a le cunoaște. În perioada in care a trăit scriitorul Marin Preda, prezentarea faptelor ca mărturisiri nu mai era de ajuns, scriitorul trebuia să facă altceva, să creeze pe baza mărturisirilor ceva care să fascineze și să reziste timpului. ,,Am uitat să mai povestesc”, se destăinuie în Imposibila întoarcere, ,, Odinioară, în ziua în care am scris O adunare luniștită, credeam că voi ajunge povestitor. E o însușire pe care am pierdut-o și mă întreb dacă nu simt în mine niște regrete amare la această amintire. Ia să vedem! Să mă gândesc... Nu mai simt niciun fel de regrete.” Marin Preda și-a petrecut ultima zi din viață, 15 mai 1980, la Editura ,,Cartea Românească`` în biroul său de director. A primit vizite, a scris și spre seară, coana Vetuța, femeia de serviciu, i-ar fi dus o sticlă de rom cubanez. A băut singur închis în birou până târziu in noapte. Cu un taxi a mers la vila de creație de la Mogoșoaia. Băuse, de aceea a urcat în cameră ajutat de șofer. A mâncat ceva, apoi în jurul orei 1,30 a coborât în sala de mese unde petreceau mai mulți scriitori. Aici i s-a adus votcă și apă. În jurul orei 2`` este urcat în cameră pe brațe, unde a fost lăsat pe pat, îmbrăcat. A doua zi urma să plece la Focșani, unde se organiza o sărbătoare în cinstea lui. Deoarece nu s-a prezentat la locul unde trebuia să se întâlnească cu scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu și Cornel Popescu, aceștia au mers să-l caute în camera vilei de creație Mogoșoaia. L-au găsit fără suflare. Scriitorul murise, așa cum au stabilit medicii legiști, înecat cu propria vomă. În urma analizelor s-a stabilit că avea în sânge o alcoolemie de 3 la mie. Voma asociată cu alcoolemia existentă este un semn și un simptom al orăvirii cu alcool, care au contribuit la deces. În jurul morții lui Marin Preda s-au făcut tot felul de scenarii, care mai de care mai ,,interesante”, fără a ține cont de concluziile specialiștilor bazate pe probe științifice. Făcând abstracție de acestea, constatăm că în fața morții oricât de interesant a-i fi nu ești decât simplu om care trebuie să-și urmeze destinul. ,,Împreună cu Valeriu Cristea și Gabriel Dimisianu m-am dus să văd trupul neânsuflețit al marelui scriitor, la morgă, se destăinuie Alex Ștefănescu în Invitații EVZ din 14 octombrie 2016. În încăperea prozaic lugumbră (cu lopeți, găleți cu ciment și roabe împrăștiate peste tot, probabil pentru renovare), sicriul cu cadavrul lui Marin Preda, stătea nu pe un catafalc, ci jos, lângă un perete. Mi s-a părut zguduitoare această scenă. Cel care mă încântase decenii la rând cu cărțile lui nu mai reprezenta, ca om , nimic.”

Genialul Valah

PAUL ANGHEL

S-a născut la 8 august 1931 în satul Recea, comuna Horgești, județul Bacău.
După absolvirea unui liceu din Bacău, a urmat cursurile Școlii de Literatură ,,Mihai Eminescu” din București, instituție care pregătea tineri scriitori în spiritul doctrinei oficiale a vremii. După absolvire, a lucrat ca redactor la Contemporanul și apoi redactor-șef la Tribuna României, perioadă când spera (naiv) într-o schimbare de optică, visa la reînoirea literaturii, propunea cu aplomb noi conexiuni, respingând creațiile literare ,,fără ipoteză”.

Ca scriitor, debutează în 1961 cu volumul,, Șapte inși într-o căruță. Povestire dintr-o toamnă bogată”. În următorii ani se face cunoscut cu creații din aproape toate genurile literare: proză, poezie, eseistică, dramaturgie. Atinge apogeul prin publicarea între anii 1977-1988 a romanului fluviu ,,Zăpezile de-acum un veac” care cuprinde zece volume, în ordinea apariției, astfel: ,,Scrisoare de la Rahova”, -1977, ,,Te Deum la Grivița”-1978, ,,Noaptea Otomană”-1979, ,,Fluviile”-1980, ,,Ieșirea din iarnă”-1981, ,,Noroaiele”-1982, ,,Zăpezile”-1984, ,,Cutremurul”-1986, ,,Întoarcerea morților”-1987, ,,Ieșirea la mare”-1988. Prin acest roman, Paul Anghel a creat o frescă a perioadei în care România a fost angrenată în războiul Ruso-Turc din anii 1877-1878, în urma căruia țara și-a obținut independența față de Imperiul Otoman. Scriitorul prezintă războiul ca un eveniment crucial, nicidecum local, nu avem de-a face doar cu o reconstituire istoric-arheologică, ci cu o confruntare de idei pe mai multe planuri, din medii sociale diferite. Manifestând exactitate în cercetarea documentelor istorice din perioada descrisă, interpretează și prezintă evenimentele evolutiv și istoric. O parte din personajele operei literare sunt reale, în jurul acestora roind personaje imaginare, dar nici nu se putea altfel, pentru a crea o operă de asemenea dimensiuni. Chiar dacă cele zece cărți sunt cuprinse într-un roman de anvergură, ele sunt autonome, putând fi citite și înțelese separat.
Receptate bine de public au fost și cărțile pentru copii: ,,Alfabet sonor”-1968, ,,Sfaturile motanului Grigore”- 1968, Mor-Mor și fetița portocalie”-1969, ,,Desene colorate pe apucate”- 1971, dar cu un viu interes a fost primită de către cititori creația teatrală a lui Paul Anghel. Critica literară a vorbit afirmativ despre aceasta, subliniind că ,,sunt numai doi autori de teatru istoric în literatura română, care s-au apropiat în aceeași stare de suflet de istoria patriei”. ,,Se adaugă acum, lângă cei doi (Alexandru Davila și Barbu Ștefănescu Delavrancea) Paul Anghel. Uluitorul Ștefan din Săptămâna Patimilor a lui Paul Anghel este la fel de adevărat ca și a lui Delavrancea”. Citind cu atenție opera scriitorului Paul Anghel, ajungem la concluzia că el se numără printre cei mai prolifici scriitori români ai ultimei jumătăți de secol XX, și totuși el rămâne pentru urmași încă un necunoscut, aceasta și datorită criticilor literaturii contemporane care l-au ignorant și-l ignoră și în prezent cu o josnică trufie. Cu toate acestea, Ilie Bădescu îl consideră un,,valah genial”, renume de care s-a mai bucurat doar Constantin Noica din partea filozofului german Martin Heidegger. Considerentele lui Ilie Bădescu se bazează pe faptul că în anii 1990, Paul Anghel a inițiat un proiect enciclopedic sub titlul generic ,,Enciclopedia performanțelor românești în secolul XX. Nu a reușit să ducă la bun sfârșit această inițiativă căci viața lui s-a mutat în veșnicie. Nu numai proiectul referitor la enciclopedia performanțelor românești este cel tulburător și ne determină să-l considerăm deopotrivă filozof al culturii și istoric literar, ci și acela prin care Paul Anghel își propune să ridice în lumina veacului cele opt lumi ale literaturii, cu intenția de a elabora tabloul complet al imaginarului românesc în literatură, înlăuntrul imaginarului creator la scară universală. Intitulase acest proiect, ,,O istorie posibilă a literaturii române”. Pentru definitivarea proiectului, Paul Anghel a identificat opt modele, respectiv: modelul magic, modelul static statutar, modelul beativ dogmatic sau mistic, modelul static gregar, modelul expansionist rebel, modelul expansionist dogmatic, modelul catastrofic, modelul fizic și modelul termodinamic. Prin acest proiect, creatorul dorea să demonstreze că la actul cognitiv al lumii participă și literatura cu propriile sale modele, metode și procedee, dar mai ales cu transmiterea din generație în generație a procesului de inițiere în tehnica libertății. Pentru a ști cum să fii liber, spune Paul Anghel, trebuie să înveți să fii liber prin actualizarea acestui dar pe care l-ai primit de la Dumnezeu, ca un beneficiu, nu ca pe o obligație. Autorul ne invită să cunoaștem lumea prin imaginarul creator al literaturii, singura care poate să ne strămute din timpul circumstanțial în timpul peren. Toată această ecuație ne dă posibilitatea, trăind după modelul celor opt lumi ale literaturii, de a strămuta sensibilitatea și mintea noastră în timpul peren de oriunde și din orice epocă. În acest fel, scriitorul se deplasează ideatic în alt timp și loc, înainte sau înapoi, imprimând operei direcția ideală, descoperind astfel noi unghiuri de contemplație asupra mediului în care creația își are izvorul. Trist este că Paul Anghel, datorită dispariției premature, din lucrarea ,,O istorie posibilă a literaturii române”, a reușit să lase în manuscris doar modelul primului volum intitulat ,,Modelul magic”. Decepționat după seismul decembrist, cumva nepotrivit obiceiurilor și ideilor actuale, aparținând spiritualicește generației Eliade și Noica, nedreptățit, ignorat acum, Paul Anghel merită redescoperit.

Primului roman realist românesc.

NICOLAE FILIMON

Se împlinesc 205 ani de la nașterea autorului
Este cel de al treilea din cei cinci copii ai preotului Mihai Filimon și Mariei. De mic copil este atras de viața monahală. La vârsta de zece ani îl întâlnim cântăreț la biserica Ienei unde slujea tatăl său. În 1830, când avea unsprezece ani, îi moare tatăl. În acest timp Nicolae Filimon studia la Școala catihetică din curtea bisericii Ienei cu dascălul Chiru. Din cauza corecțiilor la care este supus, fuge și se refigiază la curtea logofătului Scarlat Bărcănescu, primul copil de bani gata al Capitalei, fiind încredințat apoi culcerului Eftimie Răsuceanu, următorul epitrop al bisericii Ienei. A studiat și la Școala de cântăreți bisericești a monahului rus Vissarion și Școala de cântăreți de pe lângă Societatea Filarmonică a lui Heliade Rădulescu și C. Aristia.

În perioada 1835-1840 deprinde cunoștințe muzicale la școala de muzică a Societății filarmonice condusă de I.A. Wachmann și la ,,Horul cântăreților” de pe lângă ,,Ștabul Oștirii”. În 1841-1842 figurează cântăreț și apoi cântăreț absolut la biserica Ienei. În 1844 este corist la Opera italiană din București, condusă de Henrieta Karl și flautist în orhestra lui Papa Nicola de la Opera italiană din București. În această perioadă îl cunoaște pe Anton Pann (profesor pe atunci la Seminarul Mitropoliei). Ion Ghica îl descrie în perioada când intrase în cercul cântăreților de biserică (Anton Pann, Nănescu, Chiosea și Unghiurliu), unul și nedespărțit, ca fiind ,,un copilandru înalt, sprintenel, ,,cu plete de țârcovnic”; se introdusese în societatea acestor diletanți, făcându-le tot felul de misiuni: știa unde se afla pelinul cel mai bun și unde se frigea ,,tandafirii” cei mai gustoși; le făcea haz fiindcă era plin de originalitate, de duh și de veselie. Acela era tânărul Filimon care, deși aspirant la preoție, dar știa pe Arghir pe de rost din scoarță până-n scoarță. Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el o știa pe dinafară; cânta din memorie și foarte bine, toate ariile operelor italiene jucate în sala Slătineanu.” În tinerețe prietenii îl numeau ,,un molâu mare”, ,,o fire blândă, veselă și nepăsătoare”, ,,modest, deloc ostentativ în purtare, un epicureu bonom, `nalt, rumen, sprintenel”, (este prezentat și în chibzuita părere a lui G.Călinescu), cunoscut pentru plăceri culinare, dar și pentru bucuria conversației cu prieteni sau amici, obișnuit al grădinilor Bucureștiului, tovarăș de chefuri cu Anton Pann. Deoarece impresarii au refuzat să-i mai plătească serviciile de corist și flautist, Nicolae Filimon a fost obligat să caute alt izvor pentru a se întrține. A apucat condeiul și s-a făcut foiletonist la ziarul ,,Naționalul” (v. Ion Ghica, Opere, Editura Minerva, București, 1967 vol 1, p. 157). Pentru a-și întregi venitul din care să-și asigure traiul zilnic în 1852 devine ,,Conțopist” la Ministerul Cultelor-Departamentul Credinței și epitrop la biserica Ienei. Conștiincios fiind, a fost avansat pitar apoi secretar al Comisiei Documentale a Credințelor. La vârsta de 43 ani, când alți scriitori sunt deja consacrați, Nicolae Filimon debutează publicistic în ziarul ,,Naționalul” cu articolul ,,Teatrul italian. Paralelism între fosta direcțiune și cele de astăzi.” Constatând că poate scrie cu relativă ușurință, fără eforturi deosebite, conștientizează că poate da vieții sale un nou curs. Continuă să publice în același ziar cronici muzicale și foiletoane. În 1860 debutează editorial cu Excursiuni în Germania Meridională, articol scris în urma clătoriei din vara anului 1858 prin Budapesta, Viena, Baden, Praga, Munchen, Dresda și Italia, ocazie în care a avut prilejul de a-și îmbogăți cultura muzicală și a cunoaște viața artistică italiană. În toamnă revine nu numai cu cronici muzicale ci și cu proză literară. Publică în ,,Naționalul” O cantariță de uliță. Monastirea domenicanlor dupe colina Fiesole, republicată ulterior cu titlul Mateo Cipriani. Chiar dacă nu a fost școlit prin instituții de renume din străinătate, așa cum se formau toți oamenii de seamă ai României, Nicolae Filimon este un autodidact desăvârșit, fiind ,,singurul foiletonist al României care i-ar fi eclipsat pe Negruzzi și Alecsandri” (G. Sion – Revista Carpaților), ,, Revistele sale teatrale arată un gust unic și o cunoștință superioară de beletristică” (v. Nicolae Filimon, Opere, ediție îngrijită, prefață, note și bibliografie de Mircea Angelescu, București, 2005). Activitatea sa de critic muzical nu este umbrită de nicio ingerință dăunătoare, ,, este plină de dreaptă judecată și de bunăvoință. Scria despre activitatea celor apreciați fără patimă, fără interes. Articolele lui nu descurajau, erau pline de învățătură, de povețe bune și folositoare; scopul lui era să îndemne pe artiști să perceapă gustul publicului”, își amintea cu admirație I. Ghica. Scrie și în publicațiile: Pepelea, Nichipercea, Aghiuță, Țăranul român, Revista română, Buciumul, Dâmbovița ș.a. Își lărgește aria creativă scriind basme și începe publicarea în foileton a romanului Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă, care apare ca roman în anul 1863 la Imprimeria Statului. Din păcate romanul tratează numai epopeia ciocoilor vechi, partea a II-a care urma să descrie ciocoii noi n-a mai fost realizată din cauza morții scriitorului care a survenit fulgerător, fiind răpus de tuberculoză. Moare la 19 martie 1865. Un om cu asemenea însușiri nu poate fi considerat un invidios ros de pizme și ranchiuni ordinare, frustrat din prea mult orgoliu, dornic de averi și bani, faimă și putere, nesatisfăcut în ambițiile sale, ( Vasile Morar, Vicii ascunse și vicii vlăguite), de aceea ne punem întrebarea: Ce l-a determinat să scrie romanul Ciocoii vechi și noi? Trebuie să excludem existența unui deficit psihologic de tip resentimentar al scriitorului și să credem cu tărie că un asemenea roman a apărut din motive etice și simțirea personală a unui om cu spirit de observație dezvoltat, talent de povestitor și cultură aleasă. Să nu uităm și să luăm în considerare că fenomenul fanariot devenise de nesuportat și necesita măsuri complexe pentru eradicarea lui, iar artiștii români născuți sub protecția lui Apollo și însoțitori ai Muzelor cărora dragostea față de semeni și pentru frumos îi îndemnă creeze ceva util și nemuritor, nu au rămas indiferenți față de eradicarea acestui flagel care secătuia Țările Române. Nicolae Filimon este un asemenea reprezentant care a ales ca mijloc de luptă discursul moralizator. Până la jumătatea veacului XlX întreaga acțiune de redeșteptare națională a fost opera boerimii. În ea au fost implicați boerii Văcărești, Conachi, Alecsandri, I. Ghica, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, Costache Negruzzi. Acești oameni de vastă cultură și talent au revigorat și literatura. S-au alăturat Ion Eliade, Gheorghe Asachi, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu s.a. Alături de ei a fost prezent și ,,un biet om, care nu era: nici bogat, nici influent, nici frumos, nici tânăr și nici măcar sănătos. Fusese dascăl de biserică, redactor de gazaetă, critic de teatru și ajunsese ce Românul, când are noroc: funcționar.” .,acest foarte modest și foarte obscur a fost un ,,scriitor român”, ceea ce este o specie omenească rară. Cetitorul să nu se mire de această afirmație, gândindu-se la marele număr al scriitorilor solului român, care sunt poeți între patrusprezece și douăzeci și unu de ani, înainte de a deveni adecă pe altă cale membri nefolositori, dar respectați, ai societății. Filimon a scris proză, cărți de proză, mai multe și destul de întinse, ceea ce nu fac poeții iviți fără de vreme și morți înainte de timp în această calitate a lor de poeți.” (Nicolae Iorga. Prefață la Nicolae Filimon, Ciocoi vechi și noi, ediția a lll-a, Editura ,,Cartea Românească”, București, 1924). Nu este menirea mea să-i construiesc un piedestal lui Nicolae Filimon, nici să-l consider un scriitor modest, obscur și fără personalitate așa cum îl califică unii critici respectați, dar apreciez că pentru a scrie cronici muzicale și dramatice, presupune cultură muzicală și dramatică, pentru a reuși să creezi un Julien Sorel valah și a descrie evenimentele cu precizie topografică, cu realism fantastic și pe alocuri cu intuiția specific balzaciană, la care adaugă tehnica prezentării scenelor in viteză prin contururi și gesturi schematice, renunțându-se la detalii, este nevoie de talent, cultură și inspirație. Doar lui Nicolae Filimon i se recunoaște meritul de a fi primul critic muzical din România și deschizător de epocă în literatura noastră, fiind creatorul romanului autohton. Din invidie nerostită se amintește că Filimon ar fi prea ,,balzacian”, singurul său roman fiind lipsit de originalitate. Da, să dăm crezare acestor observații, dar să nu uităm că în epoca respectivă Balzac reprezenta prototipul romancierului contemporan de valoare și până la Filimon nu avem nici un roman cu influență balzaciană adevărată. Îl copiau și îl evocau, ca să spunem așa, printre alții, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu și alți autori obscuri. Ce putea fi mai adevărat la mijlocul secolului al XIX-lea, epocă în care Țările Române au fost la discreția fanarioților, decât să vorbești și să scrii despre umilință națională, corupție și înapoiere, în care banul, forța care mișcă lumea, generează dorința, lupta și orgoliul pentru a urca pe scara socială cît mai sus. Despre această epocă a scris Honore de Balzac, a scris Nicolae Filimon, au scris alții, cu mai mult sau mai puțin talent. Nu de fiecare dată când mai mulți scriitori tratează același subiect trebuie să ne gândim că primul a fost copiat de următorii, pentru că naturalețea scrierii, limbajul folosit, schema generală de fapte și acțiuni, personajele antrenate în derularea evenimentelor poate alunga convingerea și constatăm că între opere există doar o simplă asemănare. Fie că vrem sau nu, trebuie să recunoaștem că scrierile lui Nicolae Filimon au scopul de a moraliza societatea, de a o reforma, sens în care vorbește despre iubirea de patrie, devotament, libertate și egalitate, despre onoare și virtute, civilizație și libertatea presei, în ciuda faptului că nu a fost cunoscut de pașoptiști, nu a avut a face niciodată cu ceea ce se numește lumea literară și nu a părăsit lumea Bucureștiului niciodată, excepție făcând călătoria în Occident din vara anului 1858. Nu a apărut oarecum întâmplător în literatura română, el este produsul culturii și neamului românesc, s-a născut cu grație divină și nu a avut nevoie de ajutor pentru a se face cunoscut și a dobândi meritul care îi era hărăzit, pe care nimeni nu i l-a mai putut disputa sau contesta, acela de de autor al primului roman românesc reușit, în care reconstituirea documentară s-a transformat în literatură. Dacă punem în discuție opera sa de căpătâi, romanul Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă, constatăm că în primul rând, deși destul de vastă, nu este terminată. Pronia cerească nu i-a mai oferit răgazul necesar pentru a-și desăvârși creația, ciocoii noi scăpând deocamdată de sfichiurile autorului, pentru ca în anul 1895-1896. Duiuliu Zamfirescu să creioneze portretul cocoiului nou în ciclul Romanul Comăneștenilor, volumul Tănase Scatiu, prin personajul Tănase Sotirescu, poreclit ,,Scatiu”, un fost arendaș mitocan și hoț, jefuitor, grob și insensibil, devenit proprietar de pământ. Putem aminti și pe Ion Marin Sadoveanu cu romanul Sfârșit de veac în București. Puterea de observație este însă de netăgăduit, chiar dacă pe capitole este inegal distribuită, reușește să zugrăvească tabloul sfârșitului de regim, de la fanarioți ca Ion Vodă Caragea până la indivizi dubioși care își asigurau existența din firimiturile bogatului praznic fanariot. Romanul nu prezintă numai fresca unei epoci, ci și eroul reprezentativ al acesteia. Dinu Păturică este un însetat de tote senzațiile vieții, nu numai un vânător de avere, aspirația lui spre înălțare neavând nicio oprire. Caracterul original, real, popular și social sunt prezente în majoritatea creațiilor sale, deoarece eroii săi sunt exponenții claselor sociale existente. Fostul prim-ministru I. Ghica îi făcea lui Nicolae Filimon un portret emoționant: ,,Acei care l-au cunoscut pierd un amic sincer, leal, îndatoritor, întotdeauna vesel și voios, totdeauna mulțămit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său, caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni, ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până a roși când auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut prin el unul din luceferii săi.”

Poeta unui destin întrerupt.

MAGDA ISANOS

S-a născut la 17 aprilie 1916, la Iași.
La vârsta de un an și șase luni s-a îmbolnăvit de poliomelită, fiind salvată datorită grijii deosebite a mamei sale, care ca și tatăl, era de profesie medic, despre care Magda Isanos spunea mai târziu, ,,mama m-a născut a doua oară”. Sechelele bolii au fost reduse la minimum, rămânând numai cu o sănătate delicată și cu o vizibilă dificultate la mers.

După absolvirea școlii generale și a liceului, în perioada 1934-1938 a urmat concomitent dreptul și filozofia. Licențiată în drept, profesează pentru scurt timp avocatura la Iași. De mic copil avea o adevărată pasiune pentru citit. Când era elevă în clasa a VI-a a Liceului Eparhial din Chișinău, debutează în revista ,,Licurici” a Liceului de băieți ,,Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Chișinău, cu poeziile ,,Aș vrea un basm” și ,,Primăvara”. În anul 1934 publică poezii în revistele ,,Viața Basarabiei” și ,,Crai Nou”, contribuind și la apariția revistei ,, Ghiocei”, patronată de Societatea culturală a Liceului Eparhial din Chișinău. Aici publică poezii și recenzii. După o căsătorie eșuată cu Lev Pantelev, poet și cititor pasionat, care a durat câteva luni, la 31 martie 1938, se căsătorește cu Eusebiu Camilar. Nu a încetat să scrie poezii și să publice în ,,Viața Basarabiei”, ,,Însemnări ieșene”, ,,Cuget moldovenesc”și ,,Pagini basarabene”. În anul 1937, ziarul ,,Lumea” din 13 decembrie a fost prima publicație în care se remarca talentul poetei, iar la 26 decembrie același ziar o numea ,,poetă a preocupărilor transcedentale, minunat redate în versuri, versuri de o temeritate care depășește feminismul. În această perioadă s-a apropiat de curentul social-democrat, integrându-se în Frontul Democrat Studențesc. Plin de speranță, în anul 1942, Pompiliu Constantinescu publica în revista ,,Vremea” un comentariu la primele poezii ale Magdei Isanos, pe care îl încheia cu cuvintele: ,, numele său trebuie reținut”. A avut dreptate, poeziile ei dăinuie, însă la doi ani poeta trecea la cele veșnice. La boala de care suferea Magda Isanos, s-a mai adăugat și un reumatism articular din cauza căruia s-a îmbolnăvit de inimă. Boala și lipsurile materiale în care trăia i-a adus sfărșitul. La 17 noiembrie 1944 se stinge din viață. Este înmormântată în Cimitirul ,,Eternitatea” din Iași. O parte din poeziile scrise au fost publicate într-o singură carte apărută în anul 1943. După moartea sa, soțul său, Eusebiu Camilar, împreună cu alți apropiați ai poeziei sale, s-au ocupat de adunarea și editarea manuscriselor ei, contribuind la apariția volumului ,,Poezii” în anul 1945. Ulterior, au mai fost publicate și alte ediții ale scrierilor sale, menținându-i vie memoria literară. Poezia Magdei Isanos are subiecte profunde bazate pe observarea și interpretarea propriilor stări emoționale. Reflectă teme, precum trecerea timpului, fragilitatea existenței, visul și realitatea, dragostea și dorința de libertate. De multe ori versurile sale sunt melancolice, dar nu lipsite de speranță. Stilul este dominat de o sensibilitate aparte, în care imaginația bogată și emoția puternică se împletesc armonios. Poeziile sale sunt pline de imagini delicate și muzicalitate interioară remarcabilă. Are o scriitură curată, fără artificii inutile. Nu se pierde în imagini prea elaborate sau în metode obscure, ci reușește să creeze o poezie accesibilă, dar profundă. Poezia ,, Nu mi-e frică de moarte”: ,,Nu mi-e frică de moarte,/ e o stare firească a firii,/ cum frunza de toamnă se zbate/ și cade-n tăcerea privirii.” este un exemplu de meditație senină asupra morții, scrisă fără dramatism exagerat, fără ornamente excesive, dar cu o imagistică, claritate și profunzime emoționante. În aceeași manieră sunt scrise și alte poezii precum: ,,Țara”, ,,Floare albastră”, ,,Toamnă”, ,,Când va fi să mor” și altele. Muzicalitatea versurilor sale este una interioară, bazată pe ritm și pe echilibrul frazei poetice. Există o anumită delicatețe în felul în care își construiește imaginile, o naturalețe care face ca poezia să fie ușor de citit, dar greu de uitat. ,, Și totuși e bine pe lume,/ căci iată sunt seri când pe drum/ trec care cu boi și parfum/ de fân și de mere îți vine./ Și totuși e bine pe lume,/ căci uite sunt rândunele,/ mai sunt viorele și stele/ și oameni cu suflet anume. Același talent aparte pentru a crea versuri cu o rimă bogată, ritm echilibrat și imagini delicate, îl întâlnim și în alte poezii cum sunt: ,, Floare de mac”, ,,Noapte de vară”, ,,Murmur de primăvară”. Se observă influențe din romantism și simbolism prin cultul naturii, care devine adesea un refugiu, un spațiu al visării și purității. Natura nu este doar un decor, ci o prelungire a eului liric, un element viu care răspunde stărilor interioare ale poetei. Tonalitatea melancolică și temele legate de efemeritate o apropie de sensibilitatea romantică, dar și de o anumită tendință simbolistă, în care peisajul capătă semnificații profunde prin sugestivitatea imaginilor poetice și atmosferei pe care o crează. În unele poezii, natura este plină de viață, de promisiuni, însă în altele, ea devine o metaforă a efemerității, a trecerii inexorabile a timpului. Acest contrast între frumusețea lumii și fragilitatea existenței umane este unul dintre nucleele poeziei sale. Sugestive sunt versurile din poezia ,,Stelele și noi”: ,,Pe cer sunt stele ce ard neștiute/ și nimeni nu plânge de dorul lor stins,/ iar noi, rătăcim între urmbre pierdute,/ visăm că trăim, că murim, că-i un vis”, în care cadrul oniric păstrează natura senină și eternă, în timp ce oamenii rătăcesc între suferință și vis. Moartea și trecerea timpului sunt teme care apar frecvent în poeziile Magdei Isanos, dar nu într-un mod sumbru sau macabru, ci mai degrabă ca o meditație asupra fragilității existenței. Există în versurile ei o conștientizare a efemerității, dar și o dorință de a prețui fiecare moment al vieții. Magda Isanos evită artificiile inutile și crează poezii de o claritate remarcabilă, în care fiecare vers poartă o încărcătură emoțională autentică. Limbajul său este simplu, dar profund, capabil să transmită gânduri și sentimete universale. Opera poetică transmite un profund respect pentru viață, o dorință de libertate și armonie, dar și o empatie deosebită pentru suferințele omului. Poezia ,,Țara” este un exemplu de sensibilitate patriotică discretă, iar multe dintre versurile sale exprimă o viziune idealistă asupra lumii. Este o poetă a trăirilor interioare intense, a visului și a idealului. În poezia sa nu găsim accente retorice puternice sau revolte zgomotoase, ci mai degrabă o melancolie discretă și o reflecție asupra vieții și condiției umane. Își construiește versurile într-o manieră fluidă, evitând cuvintele greoaie sau structurile complexe, dar fără a pierde profunzimea gândului poetic. În multe din poeziile sale, se observă o nostalgie a copilăriei, o dorință de evadare din realitatea uneori dură, precum și căutarea unui sens mai profund al existenței. Aceasta o apropie într-o anumită măsură de poeți precum Lucian Blaga sau Elena Farago, însă vocea sa rămâne distinctă prin delicatețea emoției transmise. Deși nu este o poetă militantă în sensul clasic al cuvântului, Magda Isanos transmite prin versurile sale un puternic mesaj umanist. Intr-o epocă în care literatura feminină era încă în proces de afirmare, poezia ei a reușit să capteze nu doar prin sensibilitatea și fragilitatea umană, ci și printr-o forță interioară remarcabilă. Este o voce care vorbește despre frumusețea vieții, despre nevoia de libertate, despre importanța păstrării unei sensibilități autentice într-o lume marcată de suferință. Poezia sa poate fi citită ca un refugiu, dar și ca o formă de rezistență subtilă în fața unei realități implacabile. Aceasta este, poate, cea mai importantă lecție pe care o lasă cititorilor săi: aceea că frumusețea și sensibilitatea sunt forme de rezistență în fața trecerii timpului. Chiar dacă toată viața a avut afecțiuni fizice și destinul i-a fost tragic, Magda Isanos nu crează o poezie a disperării, rămâne o poetă a melancoliei, a lumii interioare, a unui idealism care nu se lasă înfrânt de suferință, o mărturie a unei sensibilități rare, a unei voci autentice care a reușit să transforme fragilitatea în forță artistică. Lirica sa, de o claritate și o profunzime remarcabile, continuă să emoționeze prin sinceritatea trăirilor și prin frumusețea imaginii poetice. Rămâne o voce distinctă a liricii românești, cu un talent poetic deosebit, care a reușit să creeze versuri de o frumusețe aparte, încărcate de sensibilitate, nostalgie și visare.

Ar fi împlinit
optzeci și nouă de ani

IOAN BĂRBUNȚOIU

FĂNUŞ NEAGU - ,,frumosul nebun al marilor oraşe” în luna aprilie 2021 ar fi împlinit optzeci şi nouă de ani. Eram elev al Şcolii militare de ofiţeri al M.A.I. şi participam frecvent la asigu rarea ordinii pe stadioane, în special la derby-uri. Am fost prezent la un asemenea derby dintre echipele de fotbal Rapid Bucureşti şi Steaua Bucureşti, cu misiunea de a asigura ordinea în perimetrul unde se afla tribuna oficială. Cu mine era şi colegul meu de clasă Gheorghe Beraru, despre care ştiam că îi place să se bage singur în seamă şi se simţea cineva atunci când afirma că îl cunoaşte pe cutare fotbalist, actor, scriitor sau ziarist. Pricepeam că pe parte din aceşti oamenii îi cunoştea din vedere, dar pe mulţi îi recunoştea din fotografiile ce li se publicau în ziare sau reviste.Ştiam că după poziţia lui socială nu-l băga nimeni în seamă.

Lui, îi plăcea să se creadă cineva şi lăudându-se că ar cunoaşte oameni de seamă, chiar îşi crea certitudinea că este cineva Beraru, văzându-mă că privesc spre tribuna oficială, loc care la vremea aceea era rezervat oamenilor importanţi din domeniul administraţiei, culturii şi artei, şi aşa cred că era normal, s-a apropiat de mine si cu un aer de superioritate, pentru a-mi arăta cine este el, a început să-mi arate cu degetul persoane care se aflau în tribuna oficială ca spectatori, spunându-mi numele lor şi funcţia. M-am convins că pe mulţi dintre ei îi recunoştea, deoarece mi l-a arătat și i-a şi pronunţat numele scriitorului Fănuş Neagu, pe care apoi l-am recunoscut şi eu, făcând legătura dintre persoana pe care Beraru o indica şi fotografiile văzute prin ziare şi reviste. Acum îl vedeam în realitate. Colegul meu vorbea multe, dar vacarmul provocat de galeria Rapidului, care la acea vreme era printre cele mai numeroase şi mai active din ţară, îi acoperea vorbele, nu mai auzeam nimic, de aceea i-am făcut semn să se lase păgubaş. Ochii mei priveau din când în când spre Fănuş Neagu, despre care ştiam că este cronicar sportiv şi scriitor. Citisem câte ceva din cele scrise despre el şi din cele scrise de el. Îmi aminteam bine de romanul său ,,Îngerul a strigat”. Îl priveam din locul unde mă aflam şi vedeam că este un om cu trupul mare şi faţă albă, de înecat. Comenta şi gesticula energic la orice fază de gol irosită de echipa Rapid. Nemulţumit, se ridica de pe scaun şi îşi trecea involuntar mîinile prin părul rar, pieptănat pe spate. La ieşire din stadion, întâmplarea a făcut, să-l văd în faţa mea. Păşea rar şi atât de apăsat încât aveam impresia că pământul vibra la trecerea lui. Avea o masivitate şi o pregnanţă heraclică. Dacă nu aş fi ştiut cu ce se ocupă, aş fi crezut că sparge piatră în uriaşii săi pumni şi că oricând ar fi putut să-l înlocuiască pe Heracle, să-l slujească pe Euristeu şi să săvârşească cele douăsprezece fapte de vitejie. Mi-am dat seama că acest uriaş are şi o minte pe măsură, că reuşeşte tot atât de bine să ţină între degetele lui groase condeiul, cu care scrie graţioase figuri de stil, iar herculiana lui luptă începe în fiecare dimineaţă în faţa colii albe. Îl remarcasem din articolele pe care le publica în presă că este un veritabil artist al cuvântului din speţa cea gălăgioasă, irascibilă, capabil de mari violenţe reportericeşti, dar şi de mari gingăşii. Un slujitor al condeiului care nu ierta pe nimeni, dacă călca neatent sau făcea lucruri nebuneşti, nu rămânea nimic neatins de el, dacă lucrurile nu erau aşa cum trebuie. Se exprima ferm, curajos şi făţiş. Uneori imprevizibil, se dezlănţuia din senin, revărsând vorbe sufocate de indignare cu care nimicea realmente pe închipuitul adversar, alteori candid şi îndatoritor, afectuos, îngrijorat de sensul în care mergem, hotărât să şteargă patimile şi injustiţia lumii. Mărturisesc, că văzându-l de aproape, abia aşteptam să ajung în unitate şi să procur tot ce scrisese şi publicase acest colos clădit din materii abundente, cu oase mari, faţă de care începusem să trăiesc un sentiment nedesluşit de admiraţie, care îmi stimula curiozitatea. Am procurat de la biblioteca şcolii volumele Somnul de la amiază şi Dincolo de nisipuri, antologia de povestiri Cantonul părăsit, volumele de proze Vară buimacă, Fântâna şi În văpaia lunii, romanele Îngerul a strigat şi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, precum şi multe ziare şi reviste în care găseam ceva scris de el sau despre el. Raftul băncii mele era doldora de cărţi, ziare şi reviste ce aveau legătură cu numele Fănuş Neagu, pe care le citeam şi le reciteam. Mă îndrăgostisem de felul lui de a scrie, un stil înflorat, plăcut ochiului, pentru extraordinara culoare, dar şi urechii, care percepe plăcut melodiile născute din împerecherea armonioasă a silabelor barbare. Refuza să fie un caligraf, cum sunt atâţia în literatură, proza lui ascundea o mare nerăbdare şi o violenţă extraordinară. Simţea monstruos, scria frumos şi fin. Ştia şi reuşea să-şi domine suferinţele, fără a se feri să ia atitudine curajoasă împotriva celor fără scrupule şi oamenilor care promovau în viaţă pe căi ocolite, reuşind totodată să stea departe de mizeriile societăţii în care trăia. Nu trebuia să-ţi spună el că este om al câmpiei, îţi dădeai seama citind ceea ce a scris, că este mai dunărean decât aproape toţi scriitorii, stătea pe aceeaşi treaptă cu Panait Istrati şi dacă nu ar fi trăit în timpuri diferite ar fi putut fi consideraţi fraţi gemeni atunci când descriau locurile şi oamenii bărăganului. Sensibilitatea lui artistică se lega de locul unde se născuse şi crescuse, un loc unde vine prima dată viscolul, plină de porumb în pârg şi de viţă de vie. Ştia să asculte Dunărea ca nimeni altul, freamătul şi răbufnirile ei surde. Iubea natura şi a facut parte din puţinii cărturari care şi-au iubit cu ardoare meleagurile natale. Totdeauna scria cu căldură despre Brăila şi despre Dunăre. Dunărea şi Brăila, spunea Fănuş Neagu, „pot fi mereu iubite, niciodată repudiate. Ele angajează inima şi sufletul, răscolesc, tulbură, cheamă dorul, năvălesc peste tine în somn, îţi covârşesc visele, pagina, litera. Eu nu pot scrie nimic decât raportându-mi amintirile la ţinutul Dunării de jos.” Primăvara, în scrierile lui Fănuş Neagu, Brăila miroase a ştevie, a scrumbii în ţiplă, a caişi deschişi în potecă de dragoste şi a nori închipuiţi de el când pleca dimineaţa din Bucureşti şi ajungea pe la orele nouă în Brăila, cobora niciodată singur, în vaduri vechi, se trântea în iarbă alături de ceilalţi, cu o sticlă de vin şi desena cu degetul pe cer. Găsea în aceste clipe calea de a întoarce din drum zeii care fugiseră dintre oameni. Descoperea focurile de cuvinte ce păreau stinse, le aţâţa şi transforma în vâlvătae mitul, basmul, nălucirea, lumina fermecată, oferindu-le omului ca pe cea mai aspră realitate omenească.Îi plăcea să scrie iarna şi primăvara când îngerii sunt mai aproape de noi. Nu scria în fiecare zi, dar citea foarte mult în fiecare zi, îşi făcea note din ceea ce citea. Mereu purta asupra lui un caiet şi un creion. Scria în clipele de îndoială sau de bucurie. Însemnări în carnetul său îşi făcea în orice clipă din zi sau din noapte. Nu respecta nicio lege a compoziţiei, el povestea, ţinea calea dreaptă a omului mândru care se adapă din miresmele şi culorile pe care le găseşti în proza lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati. Nu-l interesa prea mult tragicul din viaţa oamenilor, nu i-a plăcut să descrie prea mult faţa moartă a lumii, însă, îi plăcea şi privea cu ochi dilataţi partea veselă şi optimistă al acesteia. În multe cazuri el nu scrie, cântă melodii care transmit fiorul poeziilor cu rimă albă. I-au plăcut oamenii veseli, puşi pe şotii, care se purtau natural şi liber, oameni de cursă lungă la petreceri. Pe aceştia si-i apropia, se împrietenea cu ei, aceştia erau, de multe ori, surse de inspiraţie pentru el. Citindu-i o parte din operă m-a impresionat plăcut calitatea lui de prozator eminamente social, în cărţile lui mitul înfruntă curajos istoria, pasiunile umane suportă greu ordinea morală, constrângătoare. O inapetenţă fundamentală pentru conformism caracterizează personajele lui Fănuş Neagu, fiinţe exaltate şi sucite, de o vitalitate aspră, dar nu primitivă, din moment ce cunosc rafinamentul limbajului, bucuria de a juca vorbele în propoziţie. Am avut în minte curajul să-i contest iniţial ceea ce scria, văzând în opera sa o risipă de talent, pentru a descrie fapte ce jigneau simţul moral, o apologie a viciului, dar când am sesizat poezia limbajului, metaforele bine clădite, capacitatea scriitorului de a crea o atmosferă în care sublimul trăieşte laolaltă cu trivialul, mi-am dat seama că scrierea sa este mai virilă şi mai morală decăt literatura care evită în mod sistematic formele insalubre ale vieţii şi mărturisesc că după această constatare, îmi doream să se întâmple o minune, prin care să mi se spele memoria, să devină albă şi să judec opera acestui maestru după poziţia celui care se înclină în faţa frumosului, a sublimului. Despre Fănuş Neagu s-au ţesut tot felul de legende, cum că ar fi prăpăstios de beţiv, haimana ş.a., dar el niciodată nu s-a străduit să le contrazică. „Niciodată nu le-am destrămat, spunea el, pentru că îmi plac legendele. Cred că cele mai multe legende despre mine le-am născocit eu la băutură”. Rezultă că pe Fănuş Neagu nu-l supărau criticile, pentru că el nu-i considera pe critici scriitori, iar el, după cum afirma, nu-i citeşte pe critici, îi citeşte numai pe scriitori şi s-ar supăra rău pe scriitorii care l-ar înjura. La rândul său i-ar citi şi el, şi i-ar înjura ca la Brăila, într-o pagină jumătate, pe nerăsuflate. Privită în totalitatea ei, opera scriitorului Fănuş Neagu, constituie un argument de referinţă pentru literatura română, autorul ştiind să poarte cu demnitate atât heralda intelectualului clasic cât şi pe cea ultramodernă, a scriitorului cu întrebări din cele mai radicale, rămase fără răspuns. Timpul trece extrem de rapid pe lângă mine şi transformă totul în patetice şi stranii amintiri în care oamenii de altădată sunt doar nişte figurine în diferite ipostaze fixate în memoria afectivă. Au trecut mai bine de două decenii de când l-am văzut pe Fănuş Neagu, acest colos al bălţii, pentru prima şi ultima dată, păşind spre ieşirea din stadionul Rapid, ca un Guliver în ţara piticilor, animat de neastâmpăr, dornic să-şi îndeplinească grabnic prima dorinţă şi pe următoarele. A plecat dintre noi mult prea devreme cu multe dorinţe neîmplinite. După cum spunea Cornel Dinu, un fotbalist de referinţă a anilor 1966-1983, Fănuş Neagu a murit într-o mare deznădejde, neîmpăcat, pentru că a dorit mereu binele poporului român, că după 1989 a vrut ca neamul lui să trăiască mai decent. A plecat acolo unde omul se întâlneşte doar cu el însuşi, eliberat de patimile lumii, pentru a-şi calcula timpul după ceasul fără cadran al oceanului planetar, însoţit în eternitate de inconfundabila lui operă, dragostea celor apropiaţi, stima prietenilor şi a noastră, a cititorilor.

In vâltoarea vieții,
Fata cu eșarfă verde.

CONSTANTIN DRAM

Nevoia de a înțelege lumea, apoi de a se ințelege pe sine, de multe ori într-o simultaneitate operatorie, face ca literatura să fie cel mai complex document al imaginarului, asumându-și funcția mărturisitoare de la începuturile ei, indiferent de cota de subiectivitate ce o insoțeste constant. Autarhia romanului, rotunjită în istorie, e o consecintă logică. Si autorii, si cititorii gasesc in discursul românesc, acel „substitut al morții", deoarece, asa cum spunea Albérès, „romanul a înlocuit idea de eternitate". Pe de altă parte, autorii care sarjează pe această pistă iși asumă un risc imens, deoarece documentul literar scontat poate fi înlocuit, mai mult sau mai puțin, de o relatare ce este determinată de tentația relevării propriei biografii, aceea care „e mai mult decît un roman", după cum se spune in mod curent, in diferite contexte.

Asemenea au fost si vor fi mereu in multitudinea de tentative ce bat la „porțile afirmării". Si tocmai dintr-un astfel de motivație, adevărata satisfacție a lecturii apare atunci când descoperi un roman în care ficționalul modelează artistic un real recognoscibil pas cu pas. Este si cazul romanului scris de Ioan Bărbunțoiu, Fata cu eșarfă verde, cu un titlu deliberat metaforic, cu un sens pe care abia ultimele pagini ale unui op de aproape șase sute de pagini îl relevă: „Un chip și o eșarfă dintr-un vis care de mult intrase in subconștient, acum evadase, se materializase, devenea realitate. Lia purta la gât eșarfa pe care o purta fata pe care eu o visasem cu mulți ani in urmă, când, copil fiind, în noaptea din ajunul Bobotezii, mama mi-a pus sub pernă, fară știrea mea, câteva fire de busuioc. Am dormit cu ele sub pernă, iar dimineața mama a venit și m-a întrebat ce am visat. După ce m-am gândit puțin, i-am spus că am visat că mă plimbam cu o caruță trasă de caii noștri. Caii erau mânați de tata. Lângă mine in carută era o fată cu o față albă, frumoasă care avea la gît o esarfă verde, asa cum era primăvara culoarea ierbii de pe islazul nostru. După un timp, tata mi-a dat mie hățurile cailor, a coborât din căruță și a dispărut. Am rămas si am mânat caii mai departe". Pornind de la acest vis premonitoriu (descâlcit de mama personajului, într-o secvență plasata spre finalul narațiunii, după cum spuneam romanul pate fi interpretat ca o pledoarie subtilă în favoarea ficționalului si a unui registru simbolistic ce trebuie să echilibreze posibila superioritate a unui biografic specific unui asemenea tip de roman. E o evidență pe care o susține chiar derularea volumului în sine, gândit pe o temă ce ar părea vetustă, dacã nu ar fi speculată in mod inteligent, asa cum face autorul romanului de față. Ioan Bărbunțoiu intuiește multe dintre pericolele ce îi pot sta in față si acceptă o aparentă demonetizare a unei teme frecvent tratată de literatura noastră, mai cu seama in fazele ei anterioare. Autorul și-a asumat astfel un drum deloc facil, plusînd de la început pe ceea ce se numește scritură și pe alte atuuri pe care care cititorul le descoperă pe parcurs. Astfel tema „dezradăcinării" copilului de la țará nu numai că nu dezvoltă o construcție caducă, sortită dezinteresului prin abuz consacrat în timp, ci dimpotriva, reușește să suscite un nou tip de interes, prin asocierea acelor elemente ce țin de cronica realistă re-compusă după criterii subiective (deoarece e determinată de relevarea unui destin de personaj-narator-reflector) cu notele (tot mai multe in partea a doua a textului) ce țin de comentarii si reflecții care au darul de a convinge tocmai prin faptul că sunt scutite de obișnuita morgă și suficiență terminologică întilnită frecvent în asemenea esafodaje ideologice. Noutatea pe care autorul (prin delegarea personajul-narator) știe să o transforme in punct de forță a acestui roman este aceea că iși tratează tema nu ca scop in sine (alăturându-se astfel unei galerii impozante si atît) ci, mai degrabă, ca pe o modalitate ce îi permite să descopere o altă perspectivă de a descoperi, de a privi societatea și de a emite comentarii care nu au valențe apodictice dar sunt la fel de puternice prin sugestie și prin logica infailibilă a adevărului ce ține de morală și de logica ei superioară. Poate și de aici îndepartarea episodului ce motivează titlul (povestea de iubire în sine) către finalul romanului. Cruditatea vieții (intr-o denudare pe care doar cel pornit din mijlocul vieții rurale o poate percepe) devine mult mai importantă pentru o mare parte a acțiunii unei cărți bine echilibrate, cu elemente de construcție ce conving tocmai prin simplitatea lor care trimite spre trăinicie si absență a oricăror forme de artificios. Viata privită din aceastà perspectivă este aspră, lipsită de efuziuni de orice fel: „Tata s-a întors spre mine. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsea cuvintele potrivite. (….) Atunci eram copil. Dar peste ani am constatat că noi nu ne-am strâns niciodatà mâinile, iar de imbrățișare, ce să mai vorbim! Erau niște gesturi nepotrivite pentru noi, cu toate că sufletele tindeau să se exteriorizeze. Această duritate a vieții, atenuată/ îmblânzită în timp de iubirea adevarată reprezintă, de fapt, a doua temă a romanului. Plecând de la surprinderea opoziției inevitabile sat-oraș, naratorul execută o volută de efect, oferind fațete semnificative ale unui real perceput din perspectiva celui care este deplasat, reversibil. în cadre citadine. În mod diferit de alte romane ce surprind ultimele decenii ale comunismului (suprapuse aici peste ani de copilărie/ tinerețe ale personajului-narator), romanul lui Bărbunțoiu e mult mai focalizat pe un traseu existential în sine (inclusiv arcuirea a ceea ce inseamnă, popular ursită/ destin, acel „drum cu curbe, cu urcușuri si coborîșuri" despre care vorbea mama celui cu nume atît de simplu, pe de o parte, atât de complex, din toate celelalte perspective: Ion, adică totul, ca onomastică, pentru poporul nostru). Și totuși, lucrurile nu sunt deloc simple, dacă ne lăsăm prinși în retoria acestui text, care e mult mai mult decât o sumă de pagini de memorialistică, chiar dacă narațiunea e gândită ca o rememorare a adultului care a fost prins în ,,vâltoarea vieții". Locul nașterii, undeva pe malul simbolicului Mîlcov, nu este acel spatiu unic, mitizat, ca in multe alte scrieri de gen, ci locul ce favorizează primele meditatii, sentimente, interpretări ale unor evenimente, conștientizarea lipsurilor materiale, primele receptări ale dramatismului vieții. Scena povestită de tatal său (unul dintre cele mai bine construite personaje din roman, mama find doar un suport necesar) devine emblematică, prin calitatea descripției și prin forțe bună dozare a suspansului și a elementelor ce conduc spre o întelegere complexă: „Simțeam că ceva rau o să se întâmple, că lupul este pe aproape, dar din cauză că era întuneric, nu puteam vedea departe; aveam felinar la câruță, dar ce să fac cu el in lărgimea aia de întuneric? Dacă mai continuau așa si părăseau drumul, răsturnau căruta si se termina cu mine. Caii mirosiseră lupul, mă rugam la Dumnezeu sã nu mă miroasă lupul pe mine, dar Dumnezeu nu mi-a ascultat ruga. Brusc, văd în dreapta și în stânga mea câte un lup. Așa cum alergau cu mine, dădeau impresia că vor sã mă păzească de alți lupi. Caii alergau cât puteau, țineau drumul dirijați din hățuri de către mine. Cu greu am scos scos de sub prelată o coadă de lopată. Cu ea în mână, fluturând-o în aer, țipam cât puteam la lupi, cu gândul că-i voi speria. Nici măcar nu se clinteau din drumul lor. Mai aparuse încă un lup. Mi-am dat seama că acum, find mai mulți, mă vor ataca". Pornind de la această povestire cu valențe metaforice, copilul/ adolescentul/ tânărul ajuns în cele din urmă ofițer de miliție (în cadre umane ce îl deosebesc de imaginea ,,milițianului", asa cum e cunoscută din realitate și din literatură) va avea de înfruntat, mereu, alți „lupi", până la izbăvirea posibil finală din ultima scenă a romanului, prin tot ceea ce inseamnă dragoste adevarată, familie, adică un veritabil sanctuar cu valoare de cetate protectoare. Narațiunea din romanul lui Ioan Bărbunțoiu oscilează mereu, în funcție de interesele textual evidente între ceea ce ar puta fi încadrabil într-o posibilă reconstituire biografică, atît de credibilă, de altfel, si ceea ce îi cere naratorului chiar ,,demonul romanului", acel Moloh mereu dornic de materie care să alimenteze „o lume posibilä"/ o lume alternativă, așa cum cer regulile literaturii. Nu e nevoie să cunoști aceste reguli îndeaproape. Textul (în devenirea sa continuă știe ce trebuie să pretindă in acest sens) iar naratorul, la răndul sau, dominat de o inteligență creativă pe măsură, urmează cursul firesc al rotunjirii textuale finale. Satul, asa cât se vede din întelegerea unui copil atipic, parcursul școlar nemotivant din primii ani, „salvarea" prin scoala profesională și inceputurile unei dezrădăcinări ce iese din albia cunoscută acestor gen de scrieri, primele prietenii, cunoașterea marilor orașe, descoperirea urii sociale, mizeriile materiale, elemente de autoanaliză psihosomatică deosebit de interesante, forte bine închegate, evocarea, cu simț de cronicar atent a tot ce a fost important într-un parcurs profesional si educațional, scenele în care nu este acceptat de ceilalți (e un altfel de „milițian"!), descrierea subiectiv-realistă a marelui cutremur din 1977, reținerea acelor imagini de oameni care merită, inclusiv superiori din miliție, alături de figurile odioase (prezentate insă temperat, într-un fel de ingenios sine ira et studio, aplicat de mai multe ori), ca și multe alte elemente de acest fel realizează un conținut de roman mai mult decăt convingător. Alternanța registrelor povestirii, descrierile de efect, comentariile, discuțiile despre Biblie și despre credința în Dumnezeu, paginile lirice ce arată o mare sensibilitate, cum sunt cele prilejuite de moartea unui tată de care nu a putut să se apropie sentimental în timpul vieții/ vechea meteahnă a omului de la tară, aparent aspru si lipsit de duioșie (,,Saracul tata, niciodată nu am observat să aibă posibilitatea să mănânce mult și bun, de aceea niciodata n-a fost gras, dar boala îi mâncase si puțina agoniseală de carne si mușchi pe care o avea pe el. Pielea-i era ceruită, întinsă pe craniu, nasul parcă-i era mai mare, iar ochii, ferestre ale sufletului, erau acum oarbe, deschise lumii necunoscute cuvântătorilor. Parfumul florilor ce inconjura sicriul nu putea îndeparta mirosul dureros al morții ce plutea in jurul lui."), descoperirea si întelegerea capitală a desfacerii sale definitive de matca initială/ satul copilăriei, miracolul descoperirii , fetei cu esarfă verde" si a fericirii asteptată În timp, an după an, asa cum îi urzise visul benefic, toate acestea si multe altele rezultă, in text, firesc, fară emfază, cu toate datele unei scriituri pe masură, ca și cum datele unei vieți ar fost topite intr-un creuzet ad-hoc (dintr-un aleatoriu combinat siderurgic), materia rezultată find apoi topită in formele diferite care așteptau, rabdătoare, să își primească încarcatura narativă din care se configurează specia epică suverană, romanul. Ioan Bărbunțoiu a demonstrat în acest volum că are acele calități prin care un adevărat constructor să știe să ne ofere „lumea alternativă", intr-o carte cu de toate, mergând de la relevarea asperitătile vieții unui suflet încercat pas cu pas în desprinderea sa din matcă si incercarea de rostuire definitorie, până la alinarea cu valoare de recompesă existentială, pe care o poate oferi doar împlinirea prin dragoste adevarată, într-o familie.

Drame existențiale
intr-o "epoca de aur"

LIVIU CHIȘCOP

Beneficiind de șansa de a fi fost pensionat mai devreme decât alții. întrucât activase în structurile Ministerului de Interne. Colonelul în retragere Ioan Bărbunțoiu, aflat incã în deplinătatea potențelor fizice și intelectuale, și-a amintit, după lăsarea la vatră, înțeleapta zicală care spune că nu te poți socoti un om împlinit dacă n-ai construit o casă, n-ai crescut un copil, n-ai sădit un pom si n-ai scris o carte...

"Pe toate le-am făcut", mărturiseste Ioan Bărbunțoiu în paratextul plasat în fruntea cărții sale de debut -, rămăsese doar cartea nescrisă. Simțindu-se acum despovărat/ descătușat de intemperanțele și insurgențele etapei anterioare, ale vieții active, după cum i se spune, tânărul pensionar s-a apucat să-si definitiveze planul managerial al vieții personale, povestindu-și viața (sau o bună parte din ea) intr-o amplă scriere memorialistică (551 de pagini) - veritabil roman autobiografic. Inspirat intitulată, "Fata cu eșarfă verde", această primă carte a lui Ioan Bărbunțoiu, având o splendidă copertă, mi-a amintit de un editor francez, care spunea: „dați-mi o copertă frumoasă si vă vând o sută de pagini albe!" ințelegem, astfel de ce succesul de public si de critică al cărții de debut al ex-ofițerului criminalist n-a fost deloc fortuit...Acum, că am reușit să scriu și o carte - se confesează el in menționatul preambul al volumului -, mă simt liber, ca un om care a facut un împrumut la o bancă si a reușit, în sfârsit, să-și achite creanța. Referitor la acest izbutit debut editorial, profesorul oneștean Aristotel Pilipăuțeanu, comentator diligent al tuturor scrierilor concitadinului său, spunea așa în cronica la Fata cu eșarfă verde: „Prin indicațiile documentare,prin descrierea uneori inutil exhaustiva a unor pasaje de viață, prin precizarea de amănunte verificabile, scrierea aparține genului memorialistic. Prin construcția personajelor, prin intriga, prin inciziile de ficțiune ar putea fi socotită roman. Ioan Bărbunțoiu nu-și bate capul cu încadrările teoriei literare in genuri si specii. El a scris o carte, cartea pe care a visat-o sistematic o mare parte din viață (...) A gândit-o zi de zi și a definitivat-o în primii ani de pensie, când atinge treapta ințelepciunii." Dar de fapt, cui se confesează autorul-narator în Fata cu eșarfă verde? „Cartea lui Ioan Bărbunțoiu - spunea același avizat cronicar literar - are incontestabile calități de roman. Un roman de observație socială, de dragoste și, mai puțin, filosofic, însuși autorul constată că, atunci când scrii pentru tine, sinceritatea și nuditatea faptelor este asigurată. Scriind pentru alții, ești nevoit să dai frâu liber imaginației. Decopertarea reflecțiilor unor personaje, dialogurile purtate în afara ariei de acoperire a prozatorului n-au cum fi accesibile memorialistului. Procedeul ține de epica romanescă". într-adevar, în vasta literatură teoretică asupra narației, asupra esteticii receptării sau - mai nou - a reader - oriented criticism-ului apar felurite personaje denumite Cititor Ideal, Cititor Implicat, Cititor Virtual, Metacititor și așa mai departe - fiecare dintre ele evocându-și drept contraparte un Autor Ideal, sau Implicit sau Virtual. Iar dacă ar fi sa-i dăm crezare lui Umberto Eco - deopotrivă romancier de succes si teoretician literar - orice creator de literatură, atunci când scrie, are în vedere un potential cititor, pe care semioticianul italian preferă să-l numească Cititor Model, „un cititor-tip - spune el, in Șase pași prin pădurea narativă - pe care textul nu numai că-l prevede ca pe un colaborator, dar pe care si caută să-l creeze". Ei bine, intuind toate acestea (dovadă că e un autentic creator de literatură!) Ioan Bărbunțoiu a presupus/ a dedus existența acestei instant narative, a acelui Cititor Model, căci - in preambulul care, în buna traditie franțuzeasca, ar putea fi intitulat Au lecteur ... i se adreseazà astfel: „Am scris această carte pentru tine, cel care, zâmbind ironic, din plictiseală, vei incepe să o citești. Și, dacă citind îți va disparea plictiseala și ironia, rămânând doar zâmbetul, înseamnă că mi-am atins țelul". Dar - am adăuga noi - desi „si-a atins țelul" cu asupra de măsură, vorba Poetului, Ioan Bărbunțoiu nu s-a oprit la ampla confesiune din Fata cu eșarfă verde - si bine a făcut! - căci romanului de debut i-au succedat, la intervale regulate, volumul de "Epigrame pentru unii, unele și altele" cel de versuri intitulat, "Iubirea, flacară celestă", cu o prefață de Aristotel Pilipăuțeanu, iar acum, in 2020, acest nou roman "Meandrele destinului" la care ne vom referi în cele ce urmează. Spre deosebire de Fata cu eșarfă verde, actualul roman este unul de factură clasică, de tip balzacian, am zice, caracterizat prin omniscient si omniprezenta (ubicuitatea) naratorului. Avem de-a face, asadar, cu un roman eminamente ficțional, de astă dată, cu un autor-narator extradiegetic, care nu se implică adică in acțiune, relatând evenimentele in chip obiectiv, la persona a III-a. Cealaltă instanță narativă, personajul pivot al cărții, este Lala (casătorită Mihăescu), al cărei destin e urmărit din frageda copilărie până la vârsta deplinei maturități, când, aproape de 40 de ani, devine, in sfârsit, ea insăși mamă a unei fetițe... Dar să nu anticipăm, căzând in capcana de a incepe să povestim subiectul romanului așa cum se intâmplă și la case mai mari...Parantetic fie spus, este o plăcută surpriză să constați (autorul nefiind filolog) că, în câteva rânduri, se recurge - cum vom vedea - la tehnici narative moderne. Așa, de pildă, chiar incipitul romanului stă sub semnul prolepsei (procediu diegetic canonic constând în anticiparea unui eveniment, a unei idei, a infătișării unui personaj etc.),povestirea debut când cu portretul eroinei, Lala, aflată la vârsta maturității, deși chiar spre finalul acelei prime pagini îi deapană povestea incepând cu anii copilăriei petrecuți in „casa bunicilor" (cum ar fi spus lonel Teodoreanu)... În măsura în care naratorul devoalează în principal, pas cu pas, evoluția protagonistei - realizând o interesantă incursiune în psihologia feminină - putem vorbi de un Bildungs roman, de un roman al formării. Autorul s-a străduit - și a reușit! - să realizeze o creionare complexă nu doar a eroinei, ci si a celorlalte personaje. Meandrele destinului este însă, inainte de toate, un roman de dragoste, în centrul acestuia aflând-se problematica iubirii, cu implicațiile ei sociale, filosofice, religioase, etice si umanistice. In acest context, se remarcă, de pildă, prezentarea universului adolescentin, deschis nu doar spre tainele științei, ci și spre „primele iubiri" - direcție în care autorul excelase și în precedentul roman. De data aceasta, Meandrele destinului înfațisează, in prima parte, povestea de iubire adolescentină dintre Lala (ajunsă acum in clasa a XI-a) si colegul Daniel Sorescu-relațiile lor de mare complexitate psihologică, amestec de candoare si ingenuitate, find una dintre izbânzile cărții.….. Dar ani trec, iar pe Lala - devenită, intre timp, absolventă a Academiei de Studii Economice - o intâlnim acum (insotită de energica ei mamă) în trenul care o duce spre primul loc de muncã, acela de economistă la o intreprindere dintr-un oraș industrial din centrul Moldovei. Cu acest prilej îl cunoaste pe Valentin Mihăescu, inginer de meserie, dar funcționand ca profesor la un liceu de construcții din același oraș. Dialogul dintre cei doi, înfiripat în compartimentul de tren, constituie, de fapt, un prim element al intrigii, întrucât ulterior ei își vor uni destinele, intemeind o familie tipică de intelectuali, asemeni multor altora din Epoca de Aur. Căci, deși începutul romanului nu fixează cu precizie temporalitatea textului, deducem că protagonista venise pe lume cam prin 1948, intrucât, spre finalul cărții, adică in preajma Revoluției, declară, la un moment dat, că se apropie de 40 de ani. Iar dacă stam să ne gândim bine, eroina este cam de aceeași vârstă cu autorul cărții, care cel puțin din acest punct de vedere - ar putea exclama, parafrazându-l pe Flaubert: „Lala c'est moi", sau mai curând: „Madame Mihäescu c'est moi!". Bun cunoscător, așadar, al epocii din care se inspiră si pe care o radiografiază, Ioan Bărbunțoiu - pornind de la drama unei iubiri proiectate cu circa o jumătate de veac în urmă - are capacitatea de a construi un eșafodaj epic de amploare, veritabil roman-frescă al epocii investigate. Căci valoarea de document istoric si social a cărții este cu totul meritorie, multe dintre intâmplările relatate find adevărate lecții pentru cititorul tânăr de azi și de mâine, despre lumea de ieri. In paranteză fie spus, au apărut la noi, in ultima vreme, multe scrieri - in special romane - care denaturează/ falsifica realitățile acelor vremuri și tocmai de aceea e nevoie de scrieri autentice. care să respecte adevărul istoric. Făcând dovada unei remarcabile maturități literare. Ioan Bărbunțoiu știe sã evite atât tendenționismul literar, cât și pe cel politic, oferindu-ne, sine ira et studio, o frescă epică obiectivă a Epocii de Aur, deloc caricaturala, dar nici idealizată/ infrumusețată. Autorul sesizează cu subtilitate - și transmite, subliminal, cititorului - faptul ca nu întreruperea curentului electric sau reducerea programului TV și nici penuria produselor alimentare, ori prohibiția ideologică a unor mărfuri, cum se exprima un critic, reprezintă nota definitorie a epocii, ci denaturarea absurdă, anamorfozã, unor principii de drept sau de morală, a unor prevederi constituționale ori chiar a unor doctrine politice. Iată doar trei situații ilustrative, elocvente in acest sens. Un țăran e anchetat pentru faptul ca a sacrificat un vițel din propria gospodărie. Un preot, fost legionar, e supravegheat îndeaproape - deși după ce făcuse inchisoare, nevinovat find - „ramăsese același om cinstit, muncitor, ordonat, disciplinat si de onoare." Sau Lala insăsi, când e adusă în fața conducerii instituției (director, secretar de partid, lider de sindicat etc.) pentru a fi criticată si sanctionată, devine din acuzat acuzator, întrucât sesizează că nu existau dovezi care să o incrimineze (iar pe atunci afirmațiile calomnioase cădeau sub incidența Codului penal...). Și totuși, Lala Mihaescu se face vinovată cel puțin pentru relația adulterină avută cu locotenentul de miliție Ștefan Pantea, aflat în acel moment în Bucuresti, la niște cursuri de perfecționare (o altă realitate a Epocii de Aur). Cam de aici încolo romanul imprumută cum altfel? - modalitătile prozei de facturăa polițistă. De pildă, atunci când Valentin (devenit, intre timp, director al liceului), intrigat de schimbarea vădită intervenită in comportamentul soției, intuiește cauza, dar are nevoie de certitudini. Pentru a obține declarații complete (mai ales dupà ce găsise in poșeta soției „corpul delict" - cheia de la garsoniera amantului acesteia), directorul e nevoit să recurgă la un vechi obicei străbun, validat indelung de practica socială și ilustrat in fraza: „,femeia trebuie bătută; stie ea de ce!" (plasată actualmente intr-un chip publicitar TV, menit a discredita, prin antifrază, barbarul obicei.….) Intr-adevar, corectia fizică - coincidență unui prim element al punctului culminant - are, pentru moment, efectul scontat / in sensul că Lala face märturisiri complete), dar pe termen lung, ca să spunem așa, conduce la degradarea iremediabilã a raporturilor conjugale (chiar dacă deznodământul pare unul fericit, oferindu-ne, la un moment dat, imaginea unei ,sfinte familiste" triadice: cei doi protagonisti aflați la plimbare, in parc, impreunã cu fetița pe care le-o dăduse Dumnezeu, între timp...). Tenta de narațiune politistă - in maniera căreia sunt prezentate faptele - dă nerv romanului. Evenimentele care urmează - succedate într-un ritm alert - sunt de natură să acapareze la maximum interesul cititorului, căruia nu-i vom divulga prea multe, pentru a nu-l priva de plăcerea unei lecturi cu adevărat captivante... Vom mai spune doar cã tentativa de suicid a Lalei Mihăescu (salvată cu greu, de medici, după o saptamâna de comă în spital) ar putea fi considerată drept un al doilea element al punctului culminant. După internarea soției, directorului Mihăescu i se solicită - chiar acolo, în spital - o declarație amanunțită, al cărei rost nu-l ințelege inițial, findu-i explicat de ofițerul criminalist. Mânuind cu pricepere stilul indirect liber, autorul (fost el insuși criminalist) ne comunică frământările sufletești ale soțului victimei, in această secvență relevantă: „ Gândul directorului Mihăescu era preocupat de altfel de relație, de care se simțea vinovat si care, după precizările făcute de milițian, îi bagase frica in oase. O maltratase psihic și fizic pe Lala și era aproape sigur că asta era cauza care o determina pe Lala sã recurgă la acest act necugetat, în corp i se instalase un tremur pe care abia il stăpânea, pentru a nu-i cuprinde și mâinile și să nu mai fie în stare să scrie declarația." Intră apoi, aici, în scena incă un personaj izbutit al cărții, Maria Ivan, mama Lalei, femeie inteleaptă, cu multă experiența de viată, adevarată personificare a virtuților țărănești multiseculare, depozitară, intre altele, a tuturor practicilor tradiționale legate de principalele momente ale vieții omului: nașterea, nunta și înmormântarea. Plecat din spital abia a doua zi dimineată, „cu durerea în suflet a soțului care incă își mai iubește soția", dar și îngrijorat „de pericolul de a fi acuzat de determinarea la sinucidere", Valentin Mihăescu telefonează soacrei pentru a-i comunica nenorocirea. Dojenindu-l îndelung pentru faptul de a nu-și fi ținut promisiunea, făcută la nuntă, de a avea grijă de fiica ei, Maria Ivan îi spune ginerelui: ,, Un om apelează la gestul la care a apelat Lala numai atunci când se simte abandonat, neînțeles, deznadajduit, iar răul pe care-l poartă în suflet este atât de greu încât nici cu ajutorul lui Dumnezeu nu-l mai poate suporta". Și, intr-un final, conchide așa: „Dacă Lala a ajuns să recurgă la acest gest, a făcut-o numai din cauză că tu n-ai înțeles-o. Lala este un om care dacă pierde iubirea, nu mai are pentru ce trăi. Trebuie să știi si să ințelegi aceasta. Cu primul tren vin la voi". Inteligentă si perspicace, veritabil, personaj-reflector în economia romanului, Maria Ivan a intuit exact cauzele dramei existențiale trăite de fiica sa, dramă generată de incomunicabilitatea dintre Lala și soțul ei, acaparat de obligațiile profesionale ale unei funcții administrative de mare răspundere. Cronică a existenței unei familii de intelectuali dintr-un oraș de provincie in perioada comunistă, Meandrele destinului nu este pur și simplu un roman erotic pe tema clasicului triunghi amoros, când doi bărbati râvnesc aceeași femeie. Romanul erotic se metamorfozează, pe nesimțite, într-un roman meditativ analitic, într-o amplă dezbatere pe teme etice, iar rechizitoriul Mariei Ivan se circumscrie perfect acestei cazuistici morale. Explorând, așadar, materialul oferit de drama unei femei neglijate de un soț copleșit și obosit de epuizantele sarcini de serviciu, autorul ne oferă un bun roman de creație, dar si de analiză a unei crize de conștiință a protagonistei, pe de o parte cuprinsă de remușcări după aventura extraconjugală cu locotenentul Pantea, iar pe de alta parte indignată acum nu doar de atitudinea lipsită de tandrețe a soțului, ci si de agresiunea fizică și tortura psihică exercitată sistematic de acesta. Aflată, asadar, în ipostază insoțită de acuzat si acuzator deopotrivă, Lala Mihăescu e puternic marcată de acest conflict interior; psihologic, a cărui rezolvare sau, mai bine zis, deznodământ nu putea fi decât abandonarea luptei prin recurgerea la fatalul gest suicidar...Roman al analizării raporturilor dintre istorie si destinele individuale, Meandrele destinului înfațisează personaje memorabile, construite realist, bine individualizate si aspirând, am spune, spre complexitate. Această preocupare constantă de a sugera complexitatea personajelor si firescul motivației epice constituie una dintre calitătile majore ale romancierului. Bine conturate sunt si câteva dintre personajele secundare, cum ar fi Daniel care, incercând să fugă din tară, se ineacă in Dunare (o altá tristă realitate a perioadei comuniste) si chiar Didina (fosta gazdă a Lalei), ori Magda (colega si prietena Lalei) - cele două femei cu care Valentin Mihăescu are câte o a venturà pasageră, fără implicații sentimentale... Cap de afiș în această categorie a personajelor secundare este însă Ștefan Pantea, acum profund afectat sufletește după întreruperea brutală a relației cu Lala Mihăescu, consemnată de autor în acești termeni: „Trecuse ceva timp. Amorezii nu s-au mai căutat. Pantea a stat linistit. Mergea la serviciu si, după program, întârzia prin oraș în fața unei beri. De obicei după-amiaza în oraș, se intrerupea lumina electrică", iar Pantea „rămânea prin localuri până i se făcea somn". La un moment dat, i se destainuie lui Nițu, colegul de birou care-i cunoștea necazul descriindu-i astfel suferința atroce care-l măcina: „Dacă ai ști tu, spuse într-un târziu Pantea, suferința mea este mai mare decât, foamea, setea sau orice altă durere trupească, mai cruntă chiar si decât moartea." Ajuns de râsul lumii - după cum îl încunoștintează același coleg, Pantea decide să-și ia un concediu de odihnă de două săptămâni, cu gând de a merge la țară, la parinți, pentru a-și refortifica psihicul. E abandonat, in acest punct, firul epic principal, constând in avatarurile cuplului Lala- Valentin, find pictate, pe canvaua unor epoci revolute, alte destine memorabile și tulburătoare drame existențiale. Desemnat, in naratologia modernă, prin sintagma însolitarea dramei, procedeul respectiv permite autorului-narator să realizeze pictura caracterologicä a unor personaje de fundal, cum ar fi părinții lui Ștefan, ori Mărioara, prietena acestuia din adolescență, dar mai ales ascendenți neamului Pantea, între care bunicul locotenentului de miliție, cel dintâi venit în sat, unde, după ce-și ridică o casă, îsi cumpără și o soție frumoasa, din „tigănie", după o saptamână de negocieri în crâșma de peste drum, conform costumelor etniei respective... Ilustrativ nu doar pentru talentul de portretist al autorului, ci și prin însemnătatea sa de document istoric și etnografic, episodul procurării nevestei de către strămoșul Gheorghe Pantea merită reprodus aici în întregime: „Abia a doua zi au înțeles toți rostul zilelor petrecute cu țiganii Gheorghe Pantea isi cumparase nevastă, nimeni alta decât tânăra țigăncușa din grupul cu care petrecuse toată săptămâna... Frumusețea de șaisprezece ani merge mână in mână cu Gheorghe Pantea. Purta o rochie roșie înflorată, desculță, străbătea drumul de la bufet spre casa mirelui. La gât purta o salbă cu șaisprezece bani din aur, câte unul pentru fiecare an din vârsta ei, care contrastau cu părul ei negru ca pana corbului, Avea trupul rotunjit și înălțat proporțional, fața ovală și albă cu nasul în vânt și buzele destinate pentru iubire, în ochii mari și negri se citea semnul animalelor de rasă, iar gândurile din spatele lor acopereau orice sumă ce trebuia plătită pentru a fi nevastă. Nimeni nu știa atunci de ce țiganii l-au căutat pe Pantea și de ce acesta s-a însurat cu această frumusețe de tigancă... Toți stiau că tigăncile se cumpără cu bani grei, mai ales cele frumoase. Vestea a uimit pe toată lumea. Bătrânele au obosit bârfind, fetele tinere pălise ținându-și capul în palme, clătinându-l a pagubă". E de observat, totuși, că această însolitare a dramei narative, constând în relatarea ascendenței locotenentului Pantea (secvență de aproape cincizeci de pagini) e o veritabilă povestire în povestire (sau povestire in ramă), scrisã oarecum în gustul aventurosului si al pitorescului, cu alunecare în digresiuni și descrieri uneori nesemnificative. Veritabil recviem rustic, cu numeroase intervertiri temporale, capitolul în cauza (care se dezvoltă independent, putând fi detașat intr-o nuvela de sine stătătoare) infățișează retrospectiv, prin ecourile lăsate în conștiința lui Ștefan Pantea, destinul unor personaje proiectate pe fundalul epocii interbelice…. Se simte la lectură că autorul a lucrat după un plan întocmit riguros, asemenea unui scenariu de film. Avantajele unei asemenea tehnici de lucru ar fi capacitatea de a construi dialoguri vii, firesti, antrenante, evitând banalitatea, precum si conturarea unor chipuri memorabile, indiferent de spațiile temporale - actuale sau istorice - in care sunt plasate. Operă deschisă in cel mai autentic sens și veritabilă padure narativă (in care ni se deschid, la orice pas, tentante si incitante cărări diegetice) - conform conceptelor incetățenite de Umberto Eco -, imprumutând chiar unele dintre caracterele „noului roman francez", Meandrele destinului se constituie ca metaforă și meditație asupra existenței. Proză epică densă, cu inspirate si binevenite alunecări spre pitoresc, romanul lui Ioan Bărbunțoiu pendulează între realism si lirism, sau între modalitățile tradiționale și experimentul modernist, cum ar fi, de pildă, tehnica discursivitații narative bine regizate, într-un material de viată pe care evită să-l interpreteze. Autorul instituie, s-ar putea spune, o poetica a realității, o poetică a aspirațiilor existențiale, dacă nu cumva chiar a unor apocalipse sufletești..Meandrele destinului e, intr-un fel, nu doar un roman al vieții de familie, ci si o love-story cu happy-end, in măsura in care, spre final, protagoniștii - refortificați sufletește după nașterea, îndelung asteptată a copilului - se smulg din izolarea lor egoistă, dăruindu-se din nou unei armonioase existențe conjugale... Fresca epică deloc caricaturalã - cum spuneam - a epocii comuniste, Meandrele destinului este un masiv roman de creație și analiză, inscriindu-se, fară indoială, între izbânzile creației prozastice contemporane...

Romanul
unui prozator matur

ARISTOTEL PILIPAUȚEANU

La o anumită vârstă, orice om care a trăit o anumită experiență de viața are senzația că propria experiență este o frumoasă poveste, un veritabil roman care ar putea să intereseze și să încânte. Dacã mai și relatează cu șarm, cateva episoade nostime , apar și suporterii care îi risipesc eventualele indecizii. Subiectiv, amatorul de glorie literară nu realizează că, in perspectiva istorică, „marile" evenimente ale vieții sale personale nu sunt decât o insipidă înșiruire de intâmplări banale, capabile să amuze câtiva apropiați cam de aceeași condiție. Detașându-se de acest anonimat, Ioan Bărbunțoiu chiar are ceva substanțial de spus în cartea "Fata cu eșarfă verde" apărută la Editura "Magic Print". Are și curajul necesar de a-și expune public avatarurile existenței, convins fiind că a dus o viață sub semnul demnitații. Prin indicațiile documentare, prin descrierea uneori eshaustivă a unor pasaje de viață, prin precizarea de amănunte verificabile, scrierea aparține genului memorialistic. Prin construcția personajelor, prin intrigă, prin inciziile de ficțiune ar putea fi socotită roman. Ioan Bărbunțoiu nu-și bate capul cu încadrările teoriei literare în genuri și specii. El a scris o carte, cartea pe care a visat-o sistematic o mare parte din viața si consemnată în planul managerial al existenței personale (un pom, o casă, un copil, o carte). A gândit-o zi de zi și a definitivat-o în primii ani de pensie, când atinge treapta intelepciunii concluzionând: Toate au un sfârșit, dar unii înțeleg aceasta prea târziu, alții târziu, lar alții la timpul potrivit. Ferice de aceștia din urma.

Meandrele unui destin. Din înaltul norilor contemplați poetic , memorialistul cade in lume , pe malul Bălanului, un pârâu fară importanță, loc al nașterii și copilăriei. Adultul caută o inutilă explicație logică pentru comportamentul copilului , amestec de neastâmpăr pe care el nu și-l dorea și duioșie ori milă față de evenimentele trăite. Pornirile spre violența sunt atenuate de capacitatea ratională de a decanta binele și răul. Lungi meditații asupra timpului, rotirii anotimpurilor, a străinului care ne locuiește ființa denotă o timpurie fire reflexivă. Viața plinã de lipsuri este percepută ca o normalitate. Copilul nu se intreabă de ce moara străbunicului a fost confiscată sau de ce iazul aceluiași, bogat în pește, s-a risipit prin neîngrijire. Sărăcia, „profesor aspru si neînduplecat", ține dure lecții de viață. "Părinte avar", ea oferã, dupã chinuitoare înexistente, prima jucărie unui copil: jumătate din potcoava unui armăsar. Apar momente dramatice, reușit transfigurate, precum lupta incrâncenată a tatălui cu lupii. Povestind, personajul capătă vreo similitate tocmai prin stilul expunerii, frust, natural, fara tendințe de eroizare. Între părinți izbucnesc neînțelegeri. Gonită din casă, mama este alinată de blândețea florilor: „Pe moment, uitase din ce cauză se afla acolo. Aștepta. O clipă s-a simțit fericită. Atinse petalele crinilor, care îi ajungeau până la brâu si brusc o strabatu un fior. Avea o senzație de sfârșeală. O boare de vant o înviora, purtând mirosul plăcut și persistent al crinilor. Nu răzbea nici un zgomot de nicăieri, dar știa că în casă copiii sunt speriați și așteaptă". Ca Vitoria Lipan, îndură cruzimea bărbatului necedând nimic din principiile ei, că Smaranda lui Creangă se dovedește o ființa magică: aduce liniștea în cămin, face previziuni meteorologice prin metode empirice, își ocrotește cu ferocitate puii, căpătând statut de zeitate. Duritatea vieții rurale generează un soi de jena care împiedică exteriorizarea sentimentelor de duioșie, de iubire, fie ele materne, paterne sau filiale. Copilul va rămâne cu nostalgia mângâierilor și îmbrățișărilor cuvenite.Părăsind imașul verde, eden al copilăriei, care îi va veni frecvent în minte ca un lait-motiv al fericirii, eroul se îndreaptă spre noi orizonturi. „ Pe holul acelui vagon, cum eram, necunoscut și sărac, slab si pirpiriu, cufundat cu mulțimea netrebnicã, osândită la anonimat, simțeam totusi o amețeală plăcută la gândul că, dacă voi promova examenul, mi se vor deschide multe căi...". Este vorba doar de un examen pentru admiterea la școala profesională, dar efuziunea se manifesta atât de puternic încât eroul nu simte sentimentul dezrădăcinării, nici duritatea vieții ca zone din timpul școlarizării. La traumele cu care adolescentul venise de acasă, acum se adaugă și sistemul militarizat, dictatorial, pe care pedagogii, îl aplică serios, detașați indiferenți. Între căminari, grupați pe găști, izbucnesc frecvente conflicte și individul atacat este nevoit sa recurgă la "statutul " de animal sălbatic, adulmecând pericolul ce trebuie ocolit sau înfruntat. Nici chiar o reîntâlnire târzie cu locurile unde și-a risipit adolescența nu-i smulge memorialistului vreo lacrimă de duioșie. Constată doar pustietatea și degradarea clădirilor care au adăpostit candva trăiri și visări. Ca muncitor intr-un combinat în care toți făceau de toate și nimic bun, într-un mediu marcat de indisciplina, neseriozitate si ignoranță nutrește tot mai mult ideea ca locul său este în alta parte. Face liceul la seral și dă admiterea la școala de ofițeri de miliție. După o primă fază în care trăiește satisfacția lucrului bine făcut, în urma unor intrigi este mutat să lucreze într-un oraș mai mic, dar puternic industrializat. În ochii celui ostracizat noul oraș apare ca o cetate a poluării, chimice si umane, eterogenitatea, populației creând probleme organelor de ordine. Condițiile de trai îl dezamăgesc și mai mult. In aceste circumstanțe , ivirea fetei cu eșarfă verde (pe care și colecționarul romanelor de dragoste a așteptat-o 500 de pagini), o ființa magnifică venită dintr-un mai vechi vis premonitoriu în plin cotidian, iluminează finalul scrierii, atenuând și epilogul puțin cam "îndulcit". Un roman social, de dragoste și întrucâtva filozofic Cartea lui Ioan Bărbunțoiu, „Fata cu eșarfă verde" are incontestabile calități de roman. Un roman de observație socială, de dragoste și mai puțin, filozofic. Însă și autorul constată că atunci când scrii pentru tine sinceritatea și nuditatea faptelor este asigurată. Scriind pentru alții ești nevoit să dai frâu liber imaginației. Decopertarea reflectiilor unor personaje, dialogurile purtate în afara ariei de acoperire a prozatorului n-au cum fi accesibile memorialistului. Procedeul ține de epica românescã. La modul realist este vazută degradarea satului care începe cu exodul bărbaților spre oraș. În vreme ce femeile duc greul, copiii visează și ei la avantajele urbanizării. Casele capătă culori ochioase și alei betonate, motorete și motociclete sunt ambreiate asurzitor mai ales în zilele de sărbătoare, indivizi cu nume neaoșe precum Grigore Abortăriței, Nicu Dudoanță, Anton Ababei, Georgică Doană se cred domni ajunși la oraș și își flutură mândri cravatele ieftine, semn al parvenirii. Obiceiurile vechi sunt grav denaturate, căsătoria, de pildă, având un alt ceremonial cu alte conotații decât cele tradiționale. Cu un realism grotesc sunt descrise inepțiile întâlnite în timpul stagiului militar. Constatările sunt cu atât mai verosimile cu cât vin de la un spirit disciplinat, apt pentru viața de combatant. „Nu înțelegeam acești oameni, ofițeri sau subofițeri, care, atunci cand îmbrăcau uniforma, deveneau fiare sălbatice. Nu am înțeles de unde venea plăcerea aceea de a-ți bate joc de oameni. Cred că perversitatea lor era o permanentă și numai frica și neputința îi impiedicau să fie și în viața civilă la fel. Haina militară era pentru ei sceptrul care le dadea puterea de a-și arata arama." Cartea capătă statut de roman odată cu evocarea complicatei relații dintre Ioan si Lili. Tânărul muncitor intră in grațiile unei fete din protipendada capitaliștilor comuniști. Atuurile sale sunt maturitatea analizelor și deciziilor, precum și eleganța exprimării dobandită prin vaste lecturi. Marivodajul(limbajul galant, subtil) își găsește expresia sublimă în dans. Era prima dată când dansam cu Lili. Îi simțeam respiratia. Era caldã, îmbietoare, tot trupul ei era cald , semn că trăia emoții intense. Îmi plăcea starea ei, era fericită și eram bucuros că sursa fericirii sunt eu." însă educația fetei, crescută într-un alt mediu, al celor ajunși cu bună situație materială aflată într-un puseu de revoltă, într-o încercare de integrare în normalitatea socială, dejoaca promisiunile soartei schimbătoare. Factorul decisiv în schimbarea acestei povești de dragoste îl constituie incapaciatea eroului de a se adapta unui context ostil sieși."Nu are stofa " unui Julien Sorel. Nu poate încheia un contract arivistic cu tatăl fetei, o ființă tipicã pentru unele „căpetenii comuniste". Setea de puritate morală depășește duioșia și mila care l-ar putea reține lânga ființa care pentru o vreme îi luminase viața. Tot acum se derulează și tentația romanului filozofic. Pagini întregi incearcă sã explice comportamentul fetei. Insă puterea de analiză atinge apogeul în călătoria cu trenul de noapte între două jumătăți distincte ale vieții eroului. Trenul devenise „ un viespar de gânduri" și un topos al miraculosului. Contrastul dintre proiect și realitate declanșează "o cascadă" de reflecții pe măsura îndepărtării la modul propriu cu trenul, dar și moral prin despărțirea de modelul uman și profesional pe care îl idolatrizase. Mustrările pe care și le face îi îmbogățesc propria cunoaștere cu încă tot atâtea experiențe. Meditațiile asupra singurătății, sărăciei și bogăției îi aduc în minte sfârșitul cutremurător al tatălui cu povața lui tărănească, dar atât de profundă: „Știu că vrei sã faci ceva cu viața ta. De vei ajunge să ai bani, să nu uiți de sărăcie, să nu uiți să trăiești sărac!". Este luată în studiu și nebunia, componentă necesará pentru trăirile ființei, dar, atunci când se exteriorizează, e o piedică serioasă în integrarea socială. Până la dragoste nu este decat un pas: "Cui nu a trăit măcar o fărâmă din nebunia dragostei și nu a simțit cutremurarea ei fierbinte îi este greu să înțeleagă ispita si plăcerea durerii acestui sentiment." Ivirea unui companion în persoana unui preot argumentează intensitatea meditațiilor.Sunt puse „ sub lupă " iubirea creștinească, păcatul și iertarea, ambiția (un pas mare spre autodistrugere), noțiunile de lege, normalitate si anormalitate, inconsistența învățăturii marxist-leniniste. Un milițian cu frică de Dumnezeu Tânărului muncitor i se face propunerea de a urma școala de ofițeri, la puțin timp după ce avusese loc moartea tatălui. Are de fapt o semnificație? Înseamnă trecerea de sub autoritatea paternă sub cea a unei meserii severe? Căci "este frumos și ademenitor sa ai putere asupra oamenilor și să strălucești înaintea altora dar și demonic și periculos." Fiecare treaptă, urcată nu este un pas spre libertate; este un pas spre încătușare. " Convocat la Securitate, trece prin fiorul spaimei de acest gen de instituții. O soră mai mare, "zâna bună " a familiei, îl admonestează: " lumea urăște milițienii și nu vreau ca tu să faci parte din această categorie. Sper să te răzgândești cât mai repede". Până și omul de serviciu din secția uzinală observă: "Nu ești tu bun de milițian. Acolo tre sa fii rău și cu firea, n-ai sa faci față. Nu trebuie să ai mamă, să ai tată, iar tu nu poți fi așa. Cine intră in miliție își lasă mila acasă". Însuflețit de o dorință de mult uitată, presupunând că printre oameni răi trebuie sã fie și oameni buni, tânărul nu renunță la demersurile sale, convins ca lumea se schimbă și miliția odată cu ea. Într-adevăr, se va incadra în tiparul cerințelor, iar întâlnirea cu profesorul de criminalistică, Vochescu se va dovedi providențială. Și totuși ființa pură interioară se sincronizează dificil cu mentalitățile. Dialogul relevant cu un camarad, Meheș, pune în evidență particularitatea eroului nostru (" Vorbești ca un preot. De ce nu te-ai dus la teologie?"). Nu despre teologie este vorba, ci despre relația intimă cu Dumnezeu. Copil fiind Ioan a simțit independent puterea divinității. N-a fost strunit de o mamă bigotă, nici sugestionat de vreo bunică grijulie. Ca primitivii, a descoperit zeitatea din necesitatea explicării fenomenelor și a protecției. Este revelatoare în acest sens scena furtunii care se declanșează în imensitatea câmpiei, unde nu există nici un mijloc de apărare. Dimensiunea homerică a grindinei, agresiunea furibundă a trăsnetelor, diluviul apocaliptic, fragilitatea ființei umane în raport cu stihiile oarbe sunt coordonatele unei trăiri dramatice excelent transfigurate artistic. La fel, coșmarul cântarului (una din probele de admitere la școala profesională era greutatea de 40 kg), intrã în seria amănuntelor stupide ce pot hotărî o carieră, un destin. Rezolvarea trebuie văzută ca o revelație, iar îngăduitorul asistent medical ca trimis al providenței. În mediul muncitoresc se accentuează pasiunea eroului pentru păstrarea purității sufletești, pentru afirmarea unei entități divine. Lectura Bibliei, pe care o recomandă și altora îl ține pe linia de plutire. In fine, miraculoasele întâlniri cu un preot. Dacă la fereastra trenului de noapte aura ce înconjura capul acestuia putea fi provocată de irizările luminose, a doua oară lucrurile se complică. Din toată echipa care îl urmărește pe acel preot, considerat element periculos, doar Ioan îl vede și dialoghează cu el. A treia oarã, cutezătorul preot vine chiar în sediul Miliției, unde poartă un substanțial dialog cu eroul. Poate este o prezență celestă sau mai degrabă o manifestare a conștiinței , un "alter ego " doritor de a proteja un om nevinovat, dornic de a soluționa apăsătoare dileme morale. Tehnic vorbind prozatorului îi reușesc portretizările. Un incapabil director de liceu este „un om respingător, căruia răutatea i se citea in priviri, un om care, dacă vreodată prin venele lui cursese sânge cu bunătate omeneascã, acum era transformat în catran". Un ofițer ce se ocupă „cu protectia cadrelor" este creionat ca „un bărbat fără bărbie, cu dinții ieșiți în afară, întruchiparea perfectă a unui rozător mare și flămând. In schimb, căpitanul Năstruț apare drept, un bărbat corpolent, abia trecut de 40 de ani, părul și ochii aveau culoarea măslinelor, cu vorba moale și fața onestă pe care stăruia un surâs angelic, semn al unui om blând și înțelegător. " Colegii de serviciu Titere sau Ștefan sunt caracterizați indirect prin fapte și anecdote. Naratorul însuși nu ocolește autodefinirea care capătă consistență mai ales în momentele critice:,, Mă simțeam un manechin, vechi, cu fața crăpată în multe bucăți, aruncat într-o magazie de rebuturi, lovit de piciorul magazinerului, înciudat că-i stau în cale în timp ce caută lucruri cât de cât folositoare." Nu putem trece peste alte realizări de ordin artistic: descrieri, definiri, pasaje de ironie bonomă aforisme ce impânzesc inteligent cartea. Dotat cu talent, echilibrat în dozarea mijloacelor de expresie, Ioan Bărbunțoiu este deja un prozator matur. Îl așteptăm cu o nouă carte pe care s-o comentăm cu aceeași plăcere ca pe cea de față.

Un roman "Pedagogic"

A.D. RACHIERU

După un intermezzo lirico-epigramatic, odată cu Meandrele destinului (Editura Magic Print, Onesti, 2020), Ioan Bărbunțoiu revine la roman, reamintindu-ne cà debuta prozastic, in 2016, cu Fata cu esarfa verde. Dacă acest din urmã titlu avea o tentă autobiografică, Meandrele destinului desfasoară ambitios, in spatiu fictional, o frescă socială cu nucleu erotic, folosind reteta comerciala. Intr-o prefată doctă, Liviu Chiscop nota că autorul „a prins gustul scrisului". Asa find, ne putem astepta la titluri in cascadă, Ioan Bărbunțoiu atacând toate genurile.

Deocamdată, romanul pe care îl discutăm colectionează, s-a observat, „fapte plauzibile" urmarind destinul Lalei Ivan (Mihăescu, după maritiș) si poate fi considerat, din acest unghi, un roman al formării protagonistei. Si, deopotriva, un roman al familiei pe care si-o va întemeia. De pe pragul unei vârste mature, Lala isi contemplă „destinul", coboară in trecut, isi retrăieste (regaseste) vitezist copilaria si adolescenta. Cu o mama severă si credincioasă, cu rugăciunea in suflet, scumpă la vorbă, chibzuindu-si bucuriile, indemnând-o la supusenie, simtindu-se liberă la bunici (fara a-i impune „prea multe reguli"), Lala invată tăcerea, obsedată de teama de a nu gresi, de a nu iesi din cuvântul mamei, devenind, in ochii acesteia, „o fintà rară". Scurta si nevinovata idilă adolescentină, cu Daniel Sorescu, un coleg „aerian", doritor sã fugă din tară (sfârsind impuscat la granita), neputincios in a pricepe „lectiile" Lalei, râmâne o copilărie. Nici studentia, dedicată studiului, purtându-si frumusetea natural si fecioria nu cunoaste seisme. in tren, in drum spre orasul unde fusese repartizată, insotită, fireste, de Maria Ivan, va cunoaste pe Valentin Mihăescu, un inginer carierist, legând o relatie „aprinsă" castă. Tânara economist, facând cunostinta cu urbea, se va casători cu tenacele curtezan, vor injgheba o familie de intelectuali in micul oras de provincie si romanul, urmând acest fir epic, creste incet inspre o frescă epică a anilor comunisti, cu abia aluzive incizii politice. Lala isi ocroteste sotul, îl scuteste de toate obligatiile familiale, iar acesta, devotat profesiunii, ocupat, epuizat, devine „creatia Lalei', căzând in obisnuintă si dezinteres. Cei doi isi duc existenta ca „vieti paralele", Lala simtindu-se neglijată si abandonată, insingurarea ii acutizează nevoia de iubire. Un tânăr locotenent de militie, Stefan Pantea, îi provoaca „trairi nebănuite", sotul descoperă relatia (sfidând preceptele moralei comuniste), legatura adulterina se curma prin tentativa de suicid a Lalei. Romanul capătă o turnurà politistă. Viata Lalei va fi salvată; urmează, insa, anonime, scandaluri, judecata comitetului de partid, Lala devenind, cum spune colega Magda, „o depozitară a suferintei" Valentin e ispitit, la rându-i, de gloria păcatului", trädările sale (cu Magda si Didina, fosta gazdă a Lalei), ajutându-l sã inteleagă propria-i vinovatie, recapitulând „perioada rusinoasá a vietii". Cei doi soti, brusc metamorfozati, ajutându-se reciproc, calcă pe drumul impăcarii, lăsând in urmă rutina, ocara, deznădejdea. Valentin, confiscat de „visul de marire", nu avuse timp pentru Lala; acum, pocait, descoperă că iubeste din nou aceeasi femeie, iar Lala, curătindu-se prin caintă, recuperează un iubit pierdut. Revenind printre vii după spitalizare, devine o alta fiintă, iubind viata, uitând-o pe Lala cea veche. Mai mult, din această iubire renăscută, râmâne insărcinată, aducând-o pe lume pe Maria, „,minunea care intrase in casa lor", acum un spatiu al tihnei, in care totul era nou, cu un final care salvează happy-end-ul. In pofida unor mici neglijente si a unor precizări inutile (,,se insanatosise atât de bine", „eu urmeaza să plec acasă la mine" etc.), romanul creste robust, digresiv, alunecând in pitoresc etnografic (cazul lui Gheorghe Pantea, cel care „isi cumparase nevastă" din tigănie, inchipuind o posibilă nuvelă independenta). Explicativ, cu dialoguri stufoase si devieri epice abandonate (să pescuim un exemplu: Marioara), Meandrele destinului anuntă un prozator puternic, cu izbitor talent portretistic. Păcat că isi trădează premisele. Putea fi o radiografie a epocii; trimiterile sunt vagi, aluzive, tinând de „ritualurile" ei sacrosancte, repliindu-se spre cealalta familială. Nu stim in ce măsură romanul ar putea fi un document istoric, cum crede dl. Chiscop. E adevărat, coborând in epocă, autorul evită tendentionismul politic si tușa caricaturală, observa prefatatorul. Dar trimiterile sunt vagi, având drept decor un mic oras provincial, cu platforma sa industrială si intepătorul miros de clor sau inscenările, cu iz ritualic, ale unor „prelucrári" de partid, tratate fugitiv. In fond, romanul are, spuneam, un nucleu erotic si dezvoltă, in ramă socială, tribulatiile unei familii, developând degradarea relatiilor dintre soti, cu un Valentin învins de propria-i badărănie. Neglijată si agresată, Lala are o aventură cu locotenentul Pantea si, asaltată de remuscari, o tentativa de suicid; recuperată, face sã renască, cu sprijinul sotului, iubirea, aparitia Mariei consfintind armonia conjugală (recucerită). Asadar, o cäsătorie - "fiasco", un triunghi erotic, o naratiune politistă (Valentin probând jenante trucuri detectivistice) si, finalmente, cazuistica moral, cu teribile frământari, sub patronajul inevitabilei Maria Ivan, intr-adevar „personajul reflector", sosind „cu primul tren" pentru a lamuri situatia. Dacă „lectiile" Lalei, „ridicatá din cenusă" după ce anonimele o imbracau intr-o „aură neagră" aveau un vădit scop pedagogic (vizând indreptarea sotului), mama ei fuses incercată de indoieli din capul locului: nu vedea in Valentin omul potrivit. Dar, se pare, intâlnirea din tren se mângâia consolator a fost „mâna destinului". Sub un titlu pretentios, anuntând o posibilã chestionare a destinului meandric, ne-am fi asteptat, poate, la o dezbatere pe această temă, „cea mai dificilă temă a muritorilor". cum ne asigura Gabriel Liceanu (v. Despre Destin. Editura Humanitas, 2020), in turnirul său cavaleresc cu amicul A. Plesu. Dar protagonistii romanului nu-si pun asemenea probleme, nu cad in fervoare speculativă, teoretizând in gol. Si dacă "toate vietile par să intersecteze destinul", e limpede că si eroii d-lui Bărbuntoiu, după indelungi frământări, spectaculos metamorfozati, isi construiesc pedagogic destinul, limpezindu-si traiectoriile. Un roman dens (factologic), de substantă existentială, probând har prozastic, construind personaje memorabile. Cu poftă de scris, dl. Ioan Bărbuntoiu ne poate rezerva alte agreabile suprize. Findcă, observ, condeiul ii dă ghes si subiecte sunt (are) din belsug.

Arborele vieții

TUDOREL URIAN

Masivul roman al lui Ioan Barbuntoiu, Meandrele destinului este mult mai interesant decat ar putea sa o sugereze titlul cu nuante telenovelistice inscris pe coperta. O saga familiala intinsa pe doua generatii, al carei fundal principal este România ultimului deceniu al regimului comunist. La o privire din satelit, cartea este , o rescriere a filmului lui Terrence Malick din 2011, The tree of life (Arborele vieti), intr-un spatiu geografic si pe o tonalitate stilistica diferite. Meandrele destinului este un roman realist, scris in sanatoasa traditie a lui Stendhal si a sa oglinda plimbata le-a lungul strazii de un narator omniscient care schimba perspectivele in functie de personaje carora le descrie cele mai mici zbateri interoare, inclusiv toate traumele pshice si fizice pe care le au de infruntat.

Deloc preocupat de strategii narative si sofisticarii stilistice, Ioan Bärbuntoiu dezvolta un fir epic liniar, coerent si foarte eficient, de la un moment dat incolo. Cum spuneam, cartea este povestea unor tineri din anii optzeci ai secolului trecut, cu intoarceri in istoria familiei fiecaruia dintre ei, cu felul in care s-au cunoscut, s-au casatorit si au ajuns sa aiba, la rândul lor, un copil. O poveste banala, precum cele traite de milioane de români in ani desertului comunist, in care luma noastra era mult mai mica, iar viata, sufocant de arida. Sa mizezi pe un astfel de subiect in epoca postmoderna a transformarilor de tot felul petrecute peste noapte in viata românilor (de la internet si Netflix la telefoane smart si calatorii uzuale. Cu avionul, spre destinatii dintre cele mai exotice, pâna la carti in format digital, magazine si scoala online), in vreme ce scritorii tineri cauta cu disperare carari epice neumblate, noi formule narative, presupune un risc pe care Ioan Barbuntoiu si-l asuma senin, imperturbabil, cu siguranta omului care stie ce face. Si este foarte bine cã procedeaza asa. Marea calitate a acestui roman consta in credibilitatea sa. Autorul descrie cu atat de mare precizie aerul timpului, felul in care personajele sale se adapteaza modului de viata comunist din ani '80 (cu intreruperile de curent, interminabilele sedinte de partid, programul de televizor de doua ore pe zi, imixtiunile scandaloase în vietile private ale oamenilor, turnatoriile anonime la locul de munca, discutate public in prezenta tuturor celor din conducere) incât orice om care a fost martor al acelor vremuri se va trezi proiectat intr-un alt timp al existentei sale, pe care il va recunoaste cu acelasi soc familiar cu care ar vedea fotografia unei strazi din copilarie pe care obisnuia sa treaca in fiecare zi si care nu mai exista de zeci de ani. Ca un adevarat prozator ce este, Ioan Barbuntoiu nu face decât sa descrie. El nu problematizeaza, nu face comparatii intre cele doua tipuri de regimuri politice prin care au trecut românii in ultimele patru decenii, nu da lectii si nici macar nu face vreun semn cu ochiul. Nu critica si nici nu ia in râs regimul comunist. Singurul sau rol este acela de a pune oglinda pe chipul epocii oferindu-le celor care au trait acele vremuri prilejul sã si le reaminteascã, iar celor care nu le-au trait, sa le cunoascã, daca mai au aceasta curiozitate. La fel procedeaza autorul in cazul adulterului Lalei. Nu judeca, nu tine lectii de morala, nici macar nu atrage mânia zeilor pentru o etica judecata divina. Daca acesta ar fi fost elementul central al cartii, as fi putut scrie o cronica al carei titlu sã fie Banalitatea adulterului. Lala Mihaescu nu este nici vicioasa, nici perversa, nici razbunatoare, cedarea ei nu este pusa sub semnul fatalitatii. Pur si simplu s-a intamplat, firesc, dar nu spontan, ea find de deplin constienta de finalitate, in momentul in care a acceptat invitatia in garsoniera ofiterului de militie Stefan Pantea. Bun psiholog, Ioan Barbuntoiu descrie intreaga scena alterand perspectivele (a femeii venind la intalnire cu temerile, sovaielile, indoielile, intrebarile pe care si le spune vs. cea a barbatului cu sperantele, nelinistile, teama ca aceasta s-ar putea razgândi si sa nu mai vina. Cu totul remarcabila este scena reintoarcerii acasa a Lalei dupa escapada amoroasa (prima din viata ei) si dificultatea de a-si privi sotul in ochi si de a se comporta ca dupa o zi normala. Fara sa o spuna explicit, autorul il face pe cititor sa simta tensiunea din sufletul protagonistei. Paginile sunt scrise parca de Alberto Moravia. Contrastul dintre starile de spirit ale celor doua personaje este foarte bine pus in evidenta: „Cand a ajuns acasa, sotul ei era scufundat in lectura ei nici nu a sesizat cand ea a intrat. S-a dezbracat ca de obicei când venea de la serviciu, a intrat in bucatarie unde a pregatit ceva de mâncare pentru seara. Si-a chemat sotul la masa, Acesta a venit, s-a asezat pe scaun si, nepasator, ca si cum toate ar fi fost normale, ca de obicei, a inceput sã manânce. Era prima data când o bucura dezinteresul cu care Valentin o trata. Era cum nu se poate mai bine, pentru ca starea euforica in care era i-ar fi creat greutati in explicatii daca soul ar fi intrebat-o pe unde a umblat. Acesta este punctul de maxim interes al romanului. Sensul giratoriu din care actiunea o poate lua in orice directie, iar interesul cititorilor este la cotele cele mai inalte. Prozatorul alege o cale, dar am sa le las cititorilor placerea sa descopere daca ea merge sau nu in directia orizontului lor de asteptare. Nu pot sa nu semnalez si o adorabila scena de umor involuntar, probabil, singura din carte de o credibilitate indoielnica, Valentin, sotul Lalei, disperat sa-si verifice suspiciunile legate de infidelitatea sotiei vrea sã ia legatura cu o colega de munca a acesteia, Magda, al carei nume il auzise in discutile lor cotidiene. Ii gaseste numarul in cartea de telefon, o suna, iar femeia il invita la ea acasa. Acolo, inainte de orice discutie, desi nu se cunosteau si era soul colegei sale, femeia se arunca direct pe el si fac dragoste. Comentariul sobru, rezervat, minimalist al naratorului este de un nebun umor involuntar: "Valentin nu era mirat de ce se intâmplase, ci de faptul ca atât de repede se tutuiau ca niste vechi cunostinte". Nu as lua aceastà mostra de umor involuntar drept o stângâcie stilistica. Si ea contribuie, in felul ei, la farmecul acestei carti. Antologica in felul ei este sedinta de partid organizata in urma unei scrisori anonime in care era denuntat comportamentul imoral al "tovarasei" Lala Mihaescu. Formatul standardizat al sedintei, limbajul de lemn, umorul scrâgnit, insinuarile ticaloase, justitiarismul de doi bani, ipocrizia sunt puse in evidenta cu fiecare replica a acuzatorilor. Cum sedinta de demascare se intinde pe mai multe pagini nu am sa o reproduc integral. Voi cita doar cuvântul de deschidere al secretarului de partid pentru a vã face o idee despre atmosfera din sala. De accasta data, mica insertie a naratorului in discursul personajului sau este binevenita pentru a explica o eroare deloc intamplatoare: "V-am chemat, tovarasa contabil, incepu secretarul de partid, nici macar economist, cum îi era calificarea nu ii spunea, in fata intregii conduceri politice, administrative si a oamenilor muncii, pentru a lamuri o problema care va priveste". Excelent povestitor, Ioan Bärbuntoiu se dovedeste in acest roman un atent si fin observator al comportamentului uman, având drept fundal lumea grotesca, pe alocuri suprarealista din anii de final al regimului Nicolae Ceausescu. O carte care se citeste cu placere.