Ioan Bărbunțoiu blog si comentarii

Blog

Ar fi împlinit
optzeci și nouă de ani

IOAN BĂRBUNȚOIU

FĂNUŞ NEAGU - ,,frumosul nebun al marilor oraşe” în luna aprilie 2021 ar fi împlinit optzeci şi nouă de ani. Eram elev al Şcolii militare de ofiţeri al M.A.I. şi participam frecvent la asigu rarea ordinii pe stadioane, în special la derby-uri. Am fost prezent la un asemenea derby dintre echipele de fotbal Rapid Bucureşti şi Steaua Bucureşti, cu misiunea de a asigura ordinea în perimetrul unde se afla tribuna oficială. Cu mine era şi colegul meu de clasă Gheorghe Beraru, despre care ştiam că îi place să se bage singur în seamă şi se simţea cineva atunci când afirma că îl cunoaşte pe cutare fotbalist, actor, scriitor sau ziarist. Pricepeam că pe parte din aceşti oamenii îi cunoştea din vedere, dar pe mulţi îi recunoştea din fotografiile ce li se publicau în ziare sau reviste.Ştiam că după poziţia lui socială nu-l băga nimeni în seamă.

Lui, îi plăcea să se creadă cineva şi lăudându-se că ar cunoaşte oameni de seamă, chiar îşi crea certitudinea că este cineva Beraru, văzându-mă că privesc spre tribuna oficială, loc care la vremea aceea era rezervat oamenilor importanţi din domeniul administraţiei, culturii şi artei, şi aşa cred că era normal, s-a apropiat de mine si cu un aer de superioritate, pentru a-mi arăta cine este el, a început să-mi arate cu degetul persoane care se aflau în tribuna oficială ca spectatori, spunându-mi numele lor şi funcţia. M-am convins că pe mulţi dintre ei îi recunoştea, deoarece mi l-a arătat și i-a şi pronunţat numele scriitorului Fănuş Neagu, pe care apoi l-am recunoscut şi eu, făcând legătura dintre persoana pe care Beraru o indica şi fotografiile văzute prin ziare şi reviste. Acum îl vedeam în realitate. Colegul meu vorbea multe, dar vacarmul provocat de galeria Rapidului, care la acea vreme era printre cele mai numeroase şi mai active din ţară, îi acoperea vorbele, nu mai auzeam nimic, de aceea i-am făcut semn să se lase păgubaş. Ochii mei priveau din când în când spre Fănuş Neagu, despre care ştiam că este cronicar sportiv şi scriitor. Citisem câte ceva din cele scrise despre el şi din cele scrise de el. Îmi aminteam bine de romanul său ,,Îngerul a strigat”. Îl priveam din locul unde mă aflam şi vedeam că este un om cu trupul mare şi faţă albă, de înecat. Comenta şi gesticula energic la orice fază de gol irosită de echipa Rapid. Nemulţumit, se ridica de pe scaun şi îşi trecea involuntar mîinile prin părul rar, pieptănat pe spate. La ieşire din stadion, întâmplarea a făcut, să-l văd în faţa mea. Păşea rar şi atât de apăsat încât aveam impresia că pământul vibra la trecerea lui. Avea o masivitate şi o pregnanţă heraclică. Dacă nu aş fi ştiut cu ce se ocupă, aş fi crezut că sparge piatră în uriaşii săi pumni şi că oricând ar fi putut să-l înlocuiască pe Heracle, să-l slujească pe Euristeu şi să săvârşească cele douăsprezece fapte de vitejie. Mi-am dat seama că acest uriaş are şi o minte pe măsură, că reuşeşte tot atât de bine să ţină între degetele lui groase condeiul, cu care scrie graţioase figuri de stil, iar herculiana lui luptă începe în fiecare dimineaţă în faţa colii albe. Îl remarcasem din articolele pe care le publica în presă că este un veritabil artist al cuvântului din speţa cea gălăgioasă, irascibilă, capabil de mari violenţe reportericeşti, dar şi de mari gingăşii. Un slujitor al condeiului care nu ierta pe nimeni, dacă călca neatent sau făcea lucruri nebuneşti, nu rămânea nimic neatins de el, dacă lucrurile nu erau aşa cum trebuie. Se exprima ferm, curajos şi făţiş. Uneori imprevizibil, se dezlănţuia din senin, revărsând vorbe sufocate de indignare cu care nimicea realmente pe închipuitul adversar, alteori candid şi îndatoritor, afectuos, îngrijorat de sensul în care mergem, hotărât să şteargă patimile şi injustiţia lumii. Mărturisesc, că văzându-l de aproape, abia aşteptam să ajung în unitate şi să procur tot ce scrisese şi publicase acest colos clădit din materii abundente, cu oase mari, faţă de care începusem să trăiesc un sentiment nedesluşit de admiraţie, care îmi stimula curiozitatea. Am procurat de la biblioteca şcolii volumele Somnul de la amiază şi Dincolo de nisipuri, antologia de povestiri Cantonul părăsit, volumele de proze Vară buimacă, Fântâna şi În văpaia lunii, romanele Îngerul a strigat şi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, precum şi multe ziare şi reviste în care găseam ceva scris de el sau despre el. Raftul băncii mele era doldora de cărţi, ziare şi reviste ce aveau legătură cu numele Fănuş Neagu, pe care le citeam şi le reciteam. Mă îndrăgostisem de felul lui de a scrie, un stil înflorat, plăcut ochiului, pentru extraordinara culoare, dar şi urechii, care percepe plăcut melodiile născute din împerecherea armonioasă a silabelor barbare. Refuza să fie un caligraf, cum sunt atâţia în literatură, proza lui ascundea o mare nerăbdare şi o violenţă extraordinară. Simţea monstruos, scria frumos şi fin. Ştia şi reuşea să-şi domine suferinţele, fără a se feri să ia atitudine curajoasă împotriva celor fără scrupule şi oamenilor care promovau în viaţă pe căi ocolite, reuşind totodată să stea departe de mizeriile societăţii în care trăia. Nu trebuia să-ţi spună el că este om al câmpiei, îţi dădeai seama citind ceea ce a scris, că este mai dunărean decât aproape toţi scriitorii, stătea pe aceeaşi treaptă cu Panait Istrati şi dacă nu ar fi trăit în timpuri diferite ar fi putut fi consideraţi fraţi gemeni atunci când descriau locurile şi oamenii bărăganului. Sensibilitatea lui artistică se lega de locul unde se născuse şi crescuse, un loc unde vine prima dată viscolul, plină de porumb în pârg şi de viţă de vie. Ştia să asculte Dunărea ca nimeni altul, freamătul şi răbufnirile ei surde. Iubea natura şi a facut parte din puţinii cărturari care şi-au iubit cu ardoare meleagurile natale. Totdeauna scria cu căldură despre Brăila şi despre Dunăre. Dunărea şi Brăila, spunea Fănuş Neagu, „pot fi mereu iubite, niciodată repudiate. Ele angajează inima şi sufletul, răscolesc, tulbură, cheamă dorul, năvălesc peste tine în somn, îţi covârşesc visele, pagina, litera. Eu nu pot scrie nimic decât raportându-mi amintirile la ţinutul Dunării de jos.” Primăvara, în scrierile lui Fănuş Neagu, Brăila miroase a ştevie, a scrumbii în ţiplă, a caişi deschişi în potecă de dragoste şi a nori închipuiţi de el când pleca dimineaţa din Bucureşti şi ajungea pe la orele nouă în Brăila, cobora niciodată singur, în vaduri vechi, se trântea în iarbă alături de ceilalţi, cu o sticlă de vin şi desena cu degetul pe cer. Găsea în aceste clipe calea de a întoarce din drum zeii care fugiseră dintre oameni. Descoperea focurile de cuvinte ce păreau stinse, le aţâţa şi transforma în vâlvătae mitul, basmul, nălucirea, lumina fermecată, oferindu-le omului ca pe cea mai aspră realitate omenească.Îi plăcea să scrie iarna şi primăvara când îngerii sunt mai aproape de noi. Nu scria în fiecare zi, dar citea foarte mult în fiecare zi, îşi făcea note din ceea ce citea. Mereu purta asupra lui un caiet şi un creion. Scria în clipele de îndoială sau de bucurie. Însemnări în carnetul său îşi făcea în orice clipă din zi sau din noapte. Nu respecta nicio lege a compoziţiei, el povestea, ţinea calea dreaptă a omului mândru care se adapă din miresmele şi culorile pe care le găseşti în proza lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati. Nu-l interesa prea mult tragicul din viaţa oamenilor, nu i-a plăcut să descrie prea mult faţa moartă a lumii, însă, îi plăcea şi privea cu ochi dilataţi partea veselă şi optimistă al acesteia. În multe cazuri el nu scrie, cântă melodii care transmit fiorul poeziilor cu rimă albă. I-au plăcut oamenii veseli, puşi pe şotii, care se purtau natural şi liber, oameni de cursă lungă la petreceri. Pe aceştia si-i apropia, se împrietenea cu ei, aceştia erau, de multe ori, surse de inspiraţie pentru el. Citindu-i o parte din operă m-a impresionat plăcut calitatea lui de prozator eminamente social, în cărţile lui mitul înfruntă curajos istoria, pasiunile umane suportă greu ordinea morală, constrângătoare. O inapetenţă fundamentală pentru conformism caracterizează personajele lui Fănuş Neagu, fiinţe exaltate şi sucite, de o vitalitate aspră, dar nu primitivă, din moment ce cunosc rafinamentul limbajului, bucuria de a juca vorbele în propoziţie. Am avut în minte curajul să-i contest iniţial ceea ce scria, văzând în opera sa o risipă de talent, pentru a descrie fapte ce jigneau simţul moral, o apologie a viciului, dar când am sesizat poezia limbajului, metaforele bine clădite, capacitatea scriitorului de a crea o atmosferă în care sublimul trăieşte laolaltă cu trivialul, mi-am dat seama că scrierea sa este mai virilă şi mai morală decăt literatura care evită în mod sistematic formele insalubre ale vieţii şi mărturisesc că după această constatare, îmi doream să se întâmple o minune, prin care să mi se spele memoria, să devină albă şi să judec opera acestui maestru după poziţia celui care se înclină în faţa frumosului, a sublimului. Despre Fănuş Neagu s-au ţesut tot felul de legende, cum că ar fi prăpăstios de beţiv, haimana ş.a., dar el niciodată nu s-a străduit să le contrazică. „Niciodată nu le-am destrămat, spunea el, pentru că îmi plac legendele. Cred că cele mai multe legende despre mine le-am născocit eu la băutură”. Rezultă că pe Fănuş Neagu nu-l supărau criticile, pentru că el nu-i considera pe critici scriitori, iar el, după cum afirma, nu-i citeşte pe critici, îi citeşte numai pe scriitori şi s-ar supăra rău pe scriitorii care l-ar înjura. La rândul său i-ar citi şi el, şi i-ar înjura ca la Brăila, într-o pagină jumătate, pe nerăsuflate. Privită în totalitatea ei, opera scriitorului Fănuş Neagu, constituie un argument de referinţă pentru literatura română, autorul ştiind să poarte cu demnitate atât heralda intelectualului clasic cât şi pe cea ultramodernă, a scriitorului cu întrebări din cele mai radicale, rămase fără răspuns. Timpul trece extrem de rapid pe lângă mine şi transformă totul în patetice şi stranii amintiri în care oamenii de altădată sunt doar nişte figurine în diferite ipostaze fixate în memoria afectivă. Au trecut mai bine de două decenii de când l-am văzut pe Fănuş Neagu, acest colos al bălţii, pentru prima şi ultima dată, păşind spre ieşirea din stadionul Rapid, ca un Guliver în ţara piticilor, animat de neastâmpăr, dornic să-şi îndeplinească grabnic prima dorinţă şi pe următoarele. A plecat dintre noi mult prea devreme cu multe dorinţe neîmplinite. După cum spunea Cornel Dinu, un fotbalist de referinţă a anilor 1966-1983, Fănuş Neagu a murit într-o mare deznădejde, neîmpăcat, pentru că a dorit mereu binele poporului român, că după 1989 a vrut ca neamul lui să trăiască mai decent. A plecat acolo unde omul se întâlneşte doar cu el însuşi, eliberat de patimile lumii, pentru a-şi calcula timpul după ceasul fără cadran al oceanului planetar, însoţit în eternitate de inconfundabila lui operă, dragostea celor apropiaţi, stima prietenilor şi a noastră, a cititorilor.

In vâltoarea vieții,
Fata cu eșarfă verde.

CONSTANTIN DRAM

Nevoia de a înțelege lumea, apoi de a se ințelege pe sine, de multe ori într-o simultaneitate operatorie, face ca literatura să fie cel mai complex document al imaginarului, asumându-și funcția mărturisitoare de la începuturile ei, indiferent de cota de subiectivitate ce o insoțeste constant. Autarhia romanului, rotunjită în istorie, e o consecintă logică. Si autorii, si cititorii gasesc in discursul românesc, acel „substitut al morții", deoarece, asa cum spunea Albérès, „romanul a înlocuit idea de eternitate". Pe de altă parte, autorii care sarjează pe această pistă iși asumă un risc imens, deoarece documentul literar scontat poate fi înlocuit, mai mult sau mai puțin, de o relatare ce este determinată de tentația relevării propriei biografii, aceea care „e mai mult decît un roman", după cum se spune in mod curent, in diferite contexte.

Asemenea au fost si vor fi mereu in multitudinea de tentative ce bat la „porțile afirmării". Si tocmai dintr-un astfel de motivație, adevărata satisfacție a lecturii apare atunci când descoperi un roman în care ficționalul modelează artistic un real recognoscibil pas cu pas. Este si cazul romanului scris de Ioan Bărbunțoiu, Fata cu eșarfă verde, cu un titlu deliberat metaforic, cu un sens pe care abia ultimele pagini ale unui op de aproape șase sute de pagini îl relevă: „Un chip și o eșarfă dintr-un vis care de mult intrase in subconștient, acum evadase, se materializase, devenea realitate. Lia purta la gât eșarfa pe care o purta fata pe care eu o visasem cu mulți ani in urmă, când, copil fiind, în noaptea din ajunul Bobotezii, mama mi-a pus sub pernă, fară știrea mea, câteva fire de busuioc. Am dormit cu ele sub pernă, iar dimineața mama a venit și m-a întrebat ce am visat. După ce m-am gândit puțin, i-am spus că am visat că mă plimbam cu o caruță trasă de caii noștri. Caii erau mânați de tata. Lângă mine in carută era o fată cu o față albă, frumoasă care avea la gît o esarfă verde, asa cum era primăvara culoarea ierbii de pe islazul nostru. După un timp, tata mi-a dat mie hățurile cailor, a coborât din căruță și a dispărut. Am rămas si am mânat caii mai departe". Pornind de la acest vis premonitoriu (descâlcit de mama personajului, într-o secvență plasata spre finalul narațiunii, după cum spuneam romanul pate fi interpretat ca o pledoarie subtilă în favoarea ficționalului si a unui registru simbolistic ce trebuie să echilibreze posibila superioritate a unui biografic specific unui asemenea tip de roman. E o evidență pe care o susține chiar derularea volumului în sine, gândit pe o temă ce ar părea vetustă, dacã nu ar fi speculată in mod inteligent, asa cum face autorul romanului de față. Ioan Bărbunțoiu intuiește multe dintre pericolele ce îi pot sta in față si acceptă o aparentă demonetizare a unei teme frecvent tratată de literatura noastră, mai cu seama in fazele ei anterioare. Autorul și-a asumat astfel un drum deloc facil, plusînd de la început pe ceea ce se numește scritură și pe alte atuuri pe care care cititorul le descoperă pe parcurs. Astfel tema „dezradăcinării" copilului de la țará nu numai că nu dezvoltă o construcție caducă, sortită dezinteresului prin abuz consacrat în timp, ci dimpotriva, reușește să suscite un nou tip de interes, prin asocierea acelor elemente ce țin de cronica realistă re-compusă după criterii subiective (deoarece e determinată de relevarea unui destin de personaj-narator-reflector) cu notele (tot mai multe in partea a doua a textului) ce țin de comentarii si reflecții care au darul de a convinge tocmai prin faptul că sunt scutite de obișnuita morgă și suficiență terminologică întilnită frecvent în asemenea esafodaje ideologice. Noutatea pe care autorul (prin delegarea personajul-narator) știe să o transforme in punct de forță a acestui roman este aceea că iși tratează tema nu ca scop in sine (alăturându-se astfel unei galerii impozante si atît) ci, mai degrabă, ca pe o modalitate ce îi permite să descopere o altă perspectivă de a descoperi, de a privi societatea și de a emite comentarii care nu au valențe apodictice dar sunt la fel de puternice prin sugestie și prin logica infailibilă a adevărului ce ține de morală și de logica ei superioară. Poate și de aici îndepartarea episodului ce motivează titlul (povestea de iubire în sine) către finalul romanului. Cruditatea vieții (intr-o denudare pe care doar cel pornit din mijlocul vieții rurale o poate percepe) devine mult mai importantă pentru o mare parte a acțiunii unei cărți bine echilibrate, cu elemente de construcție ce conving tocmai prin simplitatea lor care trimite spre trăinicie si absență a oricăror forme de artificios. Viata privită din aceastà perspectivă este aspră, lipsită de efuziuni de orice fel: „Tata s-a întors spre mine. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsea cuvintele potrivite. (….) Atunci eram copil. Dar peste ani am constatat că noi nu ne-am strâns niciodatà mâinile, iar de imbrățișare, ce să mai vorbim! Erau niște gesturi nepotrivite pentru noi, cu toate că sufletele tindeau să se exteriorizeze. Această duritate a vieții, atenuată/ îmblânzită în timp de iubirea adevarată reprezintă, de fapt, a doua temă a romanului. Plecând de la surprinderea opoziției inevitabile sat-oraș, naratorul execută o volută de efect, oferind fațete semnificative ale unui real perceput din perspectiva celui care este deplasat, reversibil. în cadre citadine. În mod diferit de alte romane ce surprind ultimele decenii ale comunismului (suprapuse aici peste ani de copilărie/ tinerețe ale personajului-narator), romanul lui Bărbunțoiu e mult mai focalizat pe un traseu existential în sine (inclusiv arcuirea a ceea ce inseamnă, popular ursită/ destin, acel „drum cu curbe, cu urcușuri si coborîșuri" despre care vorbea mama celui cu nume atît de simplu, pe de o parte, atât de complex, din toate celelalte perspective: Ion, adică totul, ca onomastică, pentru poporul nostru). Și totuși, lucrurile nu sunt deloc simple, dacă ne lăsăm prinși în retoria acestui text, care e mult mai mult decât o sumă de pagini de memorialistică, chiar dacă narațiunea e gândită ca o rememorare a adultului care a fost prins în ,,vâltoarea vieții". Locul nașterii, undeva pe malul simbolicului Mîlcov, nu este acel spatiu unic, mitizat, ca in multe alte scrieri de gen, ci locul ce favorizează primele meditatii, sentimente, interpretări ale unor evenimente, conștientizarea lipsurilor materiale, primele receptări ale dramatismului vieții. Scena povestită de tatal său (unul dintre cele mai bine construite personaje din roman, mama find doar un suport necesar) devine emblematică, prin calitatea descripției și prin forțe bună dozare a suspansului și a elementelor ce conduc spre o întelegere complexă: „Simțeam că ceva rau o să se întâmple, că lupul este pe aproape, dar din cauză că era întuneric, nu puteam vedea departe; aveam felinar la câruță, dar ce să fac cu el in lărgimea aia de întuneric? Dacă mai continuau așa si părăseau drumul, răsturnau căruta si se termina cu mine. Caii mirosiseră lupul, mă rugam la Dumnezeu sã nu mă miroasă lupul pe mine, dar Dumnezeu nu mi-a ascultat ruga. Brusc, văd în dreapta și în stânga mea câte un lup. Așa cum alergau cu mine, dădeau impresia că vor sã mă păzească de alți lupi. Caii alergau cât puteau, țineau drumul dirijați din hățuri de către mine. Cu greu am scos scos de sub prelată o coadă de lopată. Cu ea în mână, fluturând-o în aer, țipam cât puteam la lupi, cu gândul că-i voi speria. Nici măcar nu se clinteau din drumul lor. Mai aparuse încă un lup. Mi-am dat seama că acum, find mai mulți, mă vor ataca". Pornind de la această povestire cu valențe metaforice, copilul/ adolescentul/ tânărul ajuns în cele din urmă ofițer de miliție (în cadre umane ce îl deosebesc de imaginea ,,milițianului", asa cum e cunoscută din realitate și din literatură) va avea de înfruntat, mereu, alți „lupi", până la izbăvirea posibil finală din ultima scenă a romanului, prin tot ceea ce inseamnă dragoste adevarată, familie, adică un veritabil sanctuar cu valoare de cetate protectoare. Narațiunea din romanul lui Ioan Bărbunțoiu oscilează mereu, în funcție de interesele textual evidente între ceea ce ar puta fi încadrabil într-o posibilă reconstituire biografică, atît de credibilă, de altfel, si ceea ce îi cere naratorului chiar ,,demonul romanului", acel Moloh mereu dornic de materie care să alimenteze „o lume posibilä"/ o lume alternativă, așa cum cer regulile literaturii. Nu e nevoie să cunoști aceste reguli îndeaproape. Textul (în devenirea sa continuă știe ce trebuie să pretindă in acest sens) iar naratorul, la răndul sau, dominat de o inteligență creativă pe măsură, urmează cursul firesc al rotunjirii textuale finale. Satul, asa cât se vede din întelegerea unui copil atipic, parcursul școlar nemotivant din primii ani, „salvarea" prin scoala profesională și inceputurile unei dezrădăcinări ce iese din albia cunoscută acestor gen de scrieri, primele prietenii, cunoașterea marilor orașe, descoperirea urii sociale, mizeriile materiale, elemente de autoanaliză psihosomatică deosebit de interesante, forte bine închegate, evocarea, cu simț de cronicar atent a tot ce a fost important într-un parcurs profesional si educațional, scenele în care nu este acceptat de ceilalți (e un altfel de „milițian"!), descrierea subiectiv-realistă a marelui cutremur din 1977, reținerea acelor imagini de oameni care merită, inclusiv superiori din miliție, alături de figurile odioase (prezentate insă temperat, într-un fel de ingenios sine ira et studio, aplicat de mai multe ori), ca și multe alte elemente de acest fel realizează un conținut de roman mai mult decăt convingător. Alternanța registrelor povestirii, descrierile de efect, comentariile, discuțiile despre Biblie și despre credința în Dumnezeu, paginile lirice ce arată o mare sensibilitate, cum sunt cele prilejuite de moartea unui tată de care nu a putut să se apropie sentimental în timpul vieții/ vechea meteahnă a omului de la tară, aparent aspru si lipsit de duioșie (,,Saracul tata, niciodată nu am observat să aibă posibilitatea să mănânce mult și bun, de aceea niciodata n-a fost gras, dar boala îi mâncase si puțina agoniseală de carne si mușchi pe care o avea pe el. Pielea-i era ceruită, întinsă pe craniu, nasul parcă-i era mai mare, iar ochii, ferestre ale sufletului, erau acum oarbe, deschise lumii necunoscute cuvântătorilor. Parfumul florilor ce inconjura sicriul nu putea îndeparta mirosul dureros al morții ce plutea in jurul lui."), descoperirea si întelegerea capitală a desfacerii sale definitive de matca initială/ satul copilăriei, miracolul descoperirii , fetei cu esarfă verde" si a fericirii asteptată În timp, an după an, asa cum îi urzise visul benefic, toate acestea si multe altele rezultă, in text, firesc, fară emfază, cu toate datele unei scriituri pe masură, ca și cum datele unei vieți ar fost topite intr-un creuzet ad-hoc (dintr-un aleatoriu combinat siderurgic), materia rezultată find apoi topită in formele diferite care așteptau, rabdătoare, să își primească încarcatura narativă din care se configurează specia epică suverană, romanul. Ioan Bărbunțoiu a demonstrat în acest volum că are acele calități prin care un adevărat constructor să știe să ne ofere „lumea alternativă", intr-o carte cu de toate, mergând de la relevarea asperitătile vieții unui suflet încercat pas cu pas în desprinderea sa din matcă si incercarea de rostuire definitorie, până la alinarea cu valoare de recompesă existentială, pe care o poate oferi doar împlinirea prin dragoste adevarată, într-o familie.

Drame existențiale
intr-o "epoca de aur"

LIVIU CHIȘCOP

Beneficiind de șansa de a fi fost pensionat mai devreme decât alții. întrucât activase în structurile Ministerului de Interne. Colonelul în retragere Ioan Bărbunțoiu, aflat incã în deplinătatea potențelor fizice și intelectuale, și-a amintit, după lăsarea la vatră, înțeleapta zicală care spune că nu te poți socoti un om împlinit dacă n-ai construit o casă, n-ai crescut un copil, n-ai sădit un pom si n-ai scris o carte...

"Pe toate le-am făcut", mărturiseste Ioan Bărbunțoiu în paratextul plasat în fruntea cărții sale de debut -, rămăsese doar cartea nescrisă. Simțindu-se acum despovărat/ descătușat de intemperanțele și insurgențele etapei anterioare, ale vieții active, după cum i se spune, tânărul pensionar s-a apucat să-si definitiveze planul managerial al vieții personale, povestindu-și viața (sau o bună parte din ea) intr-o amplă scriere memorialistică (551 de pagini) - veritabil roman autobiografic. Inspirat intitulată, "Fata cu eșarfă verde", această primă carte a lui Ioan Bărbunțoiu, având o splendidă copertă, mi-a amintit de un editor francez, care spunea: „dați-mi o copertă frumoasă si vă vând o sută de pagini albe!" ințelegem, astfel de ce succesul de public si de critică al cărții de debut al ex-ofițerului criminalist n-a fost deloc fortuit...Acum, că am reușit să scriu și o carte - se confesează el in menționatul preambul al volumului -, mă simt liber, ca un om care a facut un împrumut la o bancă si a reușit, în sfârsit, să-și achite creanța. Referitor la acest izbutit debut editorial, profesorul oneștean Aristotel Pilipăuțeanu, comentator diligent al tuturor scrierilor concitadinului său, spunea așa în cronica la Fata cu eșarfă verde: „Prin indicațiile documentare,prin descrierea uneori inutil exhaustiva a unor pasaje de viață, prin precizarea de amănunte verificabile, scrierea aparține genului memorialistic. Prin construcția personajelor, prin intriga, prin inciziile de ficțiune ar putea fi socotită roman. Ioan Bărbunțoiu nu-și bate capul cu încadrările teoriei literare in genuri si specii. El a scris o carte, cartea pe care a visat-o sistematic o mare parte din viață (...) A gândit-o zi de zi și a definitivat-o în primii ani de pensie, când atinge treapta ințelepciunii." Dar de fapt, cui se confesează autorul-narator în Fata cu eșarfă verde? „Cartea lui Ioan Bărbunțoiu - spunea același avizat cronicar literar - are incontestabile calități de roman. Un roman de observație socială, de dragoste și, mai puțin, filosofic, însuși autorul constată că, atunci când scrii pentru tine, sinceritatea și nuditatea faptelor este asigurată. Scriind pentru alții, ești nevoit să dai frâu liber imaginației. Decopertarea reflecțiilor unor personaje, dialogurile purtate în afara ariei de acoperire a prozatorului n-au cum fi accesibile memorialistului. Procedeul ține de epica romanescă". într-adevar, în vasta literatură teoretică asupra narației, asupra esteticii receptării sau - mai nou - a reader - oriented criticism-ului apar felurite personaje denumite Cititor Ideal, Cititor Implicat, Cititor Virtual, Metacititor și așa mai departe - fiecare dintre ele evocându-și drept contraparte un Autor Ideal, sau Implicit sau Virtual. Iar dacă ar fi sa-i dăm crezare lui Umberto Eco - deopotrivă romancier de succes si teoretician literar - orice creator de literatură, atunci când scrie, are în vedere un potential cititor, pe care semioticianul italian preferă să-l numească Cititor Model, „un cititor-tip - spune el, in Șase pași prin pădurea narativă - pe care textul nu numai că-l prevede ca pe un colaborator, dar pe care si caută să-l creeze". Ei bine, intuind toate acestea (dovadă că e un autentic creator de literatură!) Ioan Bărbunțoiu a presupus/ a dedus existența acestei instant narative, a acelui Cititor Model, căci - in preambulul care, în buna traditie franțuzeasca, ar putea fi intitulat Au lecteur ... i se adreseazà astfel: „Am scris această carte pentru tine, cel care, zâmbind ironic, din plictiseală, vei incepe să o citești. Și, dacă citind îți va disparea plictiseala și ironia, rămânând doar zâmbetul, înseamnă că mi-am atins țelul". Dar - am adăuga noi - desi „si-a atins țelul" cu asupra de măsură, vorba Poetului, Ioan Bărbunțoiu nu s-a oprit la ampla confesiune din Fata cu eșarfă verde - si bine a făcut! - căci romanului de debut i-au succedat, la intervale regulate, volumul de "Epigrame pentru unii, unele și altele" cel de versuri intitulat, "Iubirea, flacară celestă", cu o prefață de Aristotel Pilipăuțeanu, iar acum, in 2020, acest nou roman "Meandrele destinului" la care ne vom referi în cele ce urmează. Spre deosebire de Fata cu eșarfă verde, actualul roman este unul de factură clasică, de tip balzacian, am zice, caracterizat prin omniscient si omniprezenta (ubicuitatea) naratorului. Avem de-a face, asadar, cu un roman eminamente ficțional, de astă dată, cu un autor-narator extradiegetic, care nu se implică adică in acțiune, relatând evenimentele in chip obiectiv, la persona a III-a. Cealaltă instanță narativă, personajul pivot al cărții, este Lala (casătorită Mihăescu), al cărei destin e urmărit din frageda copilărie până la vârsta deplinei maturități, când, aproape de 40 de ani, devine, in sfârsit, ea insăși mamă a unei fetițe... Dar să nu anticipăm, căzând in capcana de a incepe să povestim subiectul romanului așa cum se intâmplă și la case mai mari...Parantetic fie spus, este o plăcută surpriză să constați (autorul nefiind filolog) că, în câteva rânduri, se recurge - cum vom vedea - la tehnici narative moderne. Așa, de pildă, chiar incipitul romanului stă sub semnul prolepsei (procediu diegetic canonic constând în anticiparea unui eveniment, a unei idei, a infătișării unui personaj etc.),povestirea debut când cu portretul eroinei, Lala, aflată la vârsta maturității, deși chiar spre finalul acelei prime pagini îi deapană povestea incepând cu anii copilăriei petrecuți in „casa bunicilor" (cum ar fi spus lonel Teodoreanu)... În măsura în care naratorul devoalează în principal, pas cu pas, evoluția protagonistei - realizând o interesantă incursiune în psihologia feminină - putem vorbi de un Bildungs roman, de un roman al formării. Autorul s-a străduit - și a reușit! - să realizeze o creionare complexă nu doar a eroinei, ci si a celorlalte personaje. Meandrele destinului este însă, inainte de toate, un roman de dragoste, în centrul acestuia aflând-se problematica iubirii, cu implicațiile ei sociale, filosofice, religioase, etice si umanistice. In acest context, se remarcă, de pildă, prezentarea universului adolescentin, deschis nu doar spre tainele științei, ci și spre „primele iubiri" - direcție în care autorul excelase și în precedentul roman. De data aceasta, Meandrele destinului înfațisează, in prima parte, povestea de iubire adolescentină dintre Lala (ajunsă acum in clasa a XI-a) si colegul Daniel Sorescu-relațiile lor de mare complexitate psihologică, amestec de candoare si ingenuitate, find una dintre izbânzile cărții.….. Dar ani trec, iar pe Lala - devenită, intre timp, absolventă a Academiei de Studii Economice - o intâlnim acum (insotită de energica ei mamă) în trenul care o duce spre primul loc de muncã, acela de economistă la o intreprindere dintr-un oraș industrial din centrul Moldovei. Cu acest prilej îl cunoaste pe Valentin Mihăescu, inginer de meserie, dar funcționand ca profesor la un liceu de construcții din același oraș. Dialogul dintre cei doi, înfiripat în compartimentul de tren, constituie, de fapt, un prim element al intrigii, întrucât ulterior ei își vor uni destinele, intemeind o familie tipică de intelectuali, asemeni multor altora din Epoca de Aur. Căci, deși începutul romanului nu fixează cu precizie temporalitatea textului, deducem că protagonista venise pe lume cam prin 1948, intrucât, spre finalul cărții, adică in preajma Revoluției, declară, la un moment dat, că se apropie de 40 de ani. Iar dacă stam să ne gândim bine, eroina este cam de aceeași vârstă cu autorul cărții, care cel puțin din acest punct de vedere - ar putea exclama, parafrazându-l pe Flaubert: „Lala c'est moi", sau mai curând: „Madame Mihäescu c'est moi!". Bun cunoscător, așadar, al epocii din care se inspiră si pe care o radiografiază, Ioan Bărbunțoiu - pornind de la drama unei iubiri proiectate cu circa o jumătate de veac în urmă - are capacitatea de a construi un eșafodaj epic de amploare, veritabil roman-frescă al epocii investigate. Căci valoarea de document istoric si social a cărții este cu totul meritorie, multe dintre intâmplările relatate find adevărate lecții pentru cititorul tânăr de azi și de mâine, despre lumea de ieri. In paranteză fie spus, au apărut la noi, in ultima vreme, multe scrieri - in special romane - care denaturează/ falsifica realitățile acelor vremuri și tocmai de aceea e nevoie de scrieri autentice. care să respecte adevărul istoric. Făcând dovada unei remarcabile maturități literare. Ioan Bărbunțoiu știe sã evite atât tendenționismul literar, cât și pe cel politic, oferindu-ne, sine ira et studio, o frescă epică obiectivă a Epocii de Aur, deloc caricaturala, dar nici idealizată/ infrumusețată. Autorul sesizează cu subtilitate - și transmite, subliminal, cititorului - faptul ca nu întreruperea curentului electric sau reducerea programului TV și nici penuria produselor alimentare, ori prohibiția ideologică a unor mărfuri, cum se exprima un critic, reprezintă nota definitorie a epocii, ci denaturarea absurdă, anamorfozã, unor principii de drept sau de morală, a unor prevederi constituționale ori chiar a unor doctrine politice. Iată doar trei situații ilustrative, elocvente in acest sens. Un țăran e anchetat pentru faptul ca a sacrificat un vițel din propria gospodărie. Un preot, fost legionar, e supravegheat îndeaproape - deși după ce făcuse inchisoare, nevinovat find - „ramăsese același om cinstit, muncitor, ordonat, disciplinat si de onoare." Sau Lala insăsi, când e adusă în fața conducerii instituției (director, secretar de partid, lider de sindicat etc.) pentru a fi criticată si sanctionată, devine din acuzat acuzator, întrucât sesizează că nu existau dovezi care să o incrimineze (iar pe atunci afirmațiile calomnioase cădeau sub incidența Codului penal...). Și totuși, Lala Mihaescu se face vinovată cel puțin pentru relația adulterină avută cu locotenentul de miliție Ștefan Pantea, aflat în acel moment în Bucuresti, la niște cursuri de perfecționare (o altă realitate a Epocii de Aur). Cam de aici încolo romanul imprumută cum altfel? - modalitătile prozei de facturăa polițistă. De pildă, atunci când Valentin (devenit, intre timp, director al liceului), intrigat de schimbarea vădită intervenită in comportamentul soției, intuiește cauza, dar are nevoie de certitudini. Pentru a obține declarații complete (mai ales dupà ce găsise in poșeta soției „corpul delict" - cheia de la garsoniera amantului acesteia), directorul e nevoit să recurgă la un vechi obicei străbun, validat indelung de practica socială și ilustrat in fraza: „,femeia trebuie bătută; stie ea de ce!" (plasată actualmente intr-un chip publicitar TV, menit a discredita, prin antifrază, barbarul obicei.….) Intr-adevar, corectia fizică - coincidență unui prim element al punctului culminant - are, pentru moment, efectul scontat / in sensul că Lala face märturisiri complete), dar pe termen lung, ca să spunem așa, conduce la degradarea iremediabilã a raporturilor conjugale (chiar dacă deznodământul pare unul fericit, oferindu-ne, la un moment dat, imaginea unei ,sfinte familiste" triadice: cei doi protagonisti aflați la plimbare, in parc, impreunã cu fetița pe care le-o dăduse Dumnezeu, între timp...). Tenta de narațiune politistă - in maniera căreia sunt prezentate faptele - dă nerv romanului. Evenimentele care urmează - succedate într-un ritm alert - sunt de natură să acapareze la maximum interesul cititorului, căruia nu-i vom divulga prea multe, pentru a nu-l priva de plăcerea unei lecturi cu adevărat captivante... Vom mai spune doar cã tentativa de suicid a Lalei Mihăescu (salvată cu greu, de medici, după o saptamâna de comă în spital) ar putea fi considerată drept un al doilea element al punctului culminant. După internarea soției, directorului Mihăescu i se solicită - chiar acolo, în spital - o declarație amanunțită, al cărei rost nu-l ințelege inițial, findu-i explicat de ofițerul criminalist. Mânuind cu pricepere stilul indirect liber, autorul (fost el insuși criminalist) ne comunică frământările sufletești ale soțului victimei, in această secvență relevantă: „ Gândul directorului Mihăescu era preocupat de altfel de relație, de care se simțea vinovat si care, după precizările făcute de milițian, îi bagase frica in oase. O maltratase psihic și fizic pe Lala și era aproape sigur că asta era cauza care o determina pe Lala sã recurgă la acest act necugetat, în corp i se instalase un tremur pe care abia il stăpânea, pentru a nu-i cuprinde și mâinile și să nu mai fie în stare să scrie declarația." Intră apoi, aici, în scena incă un personaj izbutit al cărții, Maria Ivan, mama Lalei, femeie inteleaptă, cu multă experiența de viată, adevarată personificare a virtuților țărănești multiseculare, depozitară, intre altele, a tuturor practicilor tradiționale legate de principalele momente ale vieții omului: nașterea, nunta și înmormântarea. Plecat din spital abia a doua zi dimineată, „cu durerea în suflet a soțului care incă își mai iubește soția", dar și îngrijorat „de pericolul de a fi acuzat de determinarea la sinucidere", Valentin Mihăescu telefonează soacrei pentru a-i comunica nenorocirea. Dojenindu-l îndelung pentru faptul de a nu-și fi ținut promisiunea, făcută la nuntă, de a avea grijă de fiica ei, Maria Ivan îi spune ginerelui: ,, Un om apelează la gestul la care a apelat Lala numai atunci când se simte abandonat, neînțeles, deznadajduit, iar răul pe care-l poartă în suflet este atât de greu încât nici cu ajutorul lui Dumnezeu nu-l mai poate suporta". Și, intr-un final, conchide așa: „Dacă Lala a ajuns să recurgă la acest gest, a făcut-o numai din cauză că tu n-ai înțeles-o. Lala este un om care dacă pierde iubirea, nu mai are pentru ce trăi. Trebuie să știi si să ințelegi aceasta. Cu primul tren vin la voi". Inteligentă si perspicace, veritabil, personaj-reflector în economia romanului, Maria Ivan a intuit exact cauzele dramei existențiale trăite de fiica sa, dramă generată de incomunicabilitatea dintre Lala și soțul ei, acaparat de obligațiile profesionale ale unei funcții administrative de mare răspundere. Cronică a existenței unei familii de intelectuali dintr-un oraș de provincie in perioada comunistă, Meandrele destinului nu este pur și simplu un roman erotic pe tema clasicului triunghi amoros, când doi bărbati râvnesc aceeași femeie. Romanul erotic se metamorfozează, pe nesimțite, într-un roman meditativ analitic, într-o amplă dezbatere pe teme etice, iar rechizitoriul Mariei Ivan se circumscrie perfect acestei cazuistici morale. Explorând, așadar, materialul oferit de drama unei femei neglijate de un soț copleșit și obosit de epuizantele sarcini de serviciu, autorul ne oferă un bun roman de creație, dar si de analiză a unei crize de conștiință a protagonistei, pe de o parte cuprinsă de remușcări după aventura extraconjugală cu locotenentul Pantea, iar pe de alta parte indignată acum nu doar de atitudinea lipsită de tandrețe a soțului, ci si de agresiunea fizică și tortura psihică exercitată sistematic de acesta. Aflată, asadar, în ipostază insoțită de acuzat si acuzator deopotrivă, Lala Mihăescu e puternic marcată de acest conflict interior; psihologic, a cărui rezolvare sau, mai bine zis, deznodământ nu putea fi decât abandonarea luptei prin recurgerea la fatalul gest suicidar...Roman al analizării raporturilor dintre istorie si destinele individuale, Meandrele destinului înfațisează personaje memorabile, construite realist, bine individualizate si aspirând, am spune, spre complexitate. Această preocupare constantă de a sugera complexitatea personajelor si firescul motivației epice constituie una dintre calitătile majore ale romancierului. Bine conturate sunt si câteva dintre personajele secundare, cum ar fi Daniel care, incercând să fugă din tară, se ineacă in Dunare (o altá tristă realitate a perioadei comuniste) si chiar Didina (fosta gazdă a Lalei), ori Magda (colega si prietena Lalei) - cele două femei cu care Valentin Mihăescu are câte o a venturà pasageră, fără implicații sentimentale... Cap de afiș în această categorie a personajelor secundare este însă Ștefan Pantea, acum profund afectat sufletește după întreruperea brutală a relației cu Lala Mihăescu, consemnată de autor în acești termeni: „Trecuse ceva timp. Amorezii nu s-au mai căutat. Pantea a stat linistit. Mergea la serviciu si, după program, întârzia prin oraș în fața unei beri. De obicei după-amiaza în oraș, se intrerupea lumina electrică", iar Pantea „rămânea prin localuri până i se făcea somn". La un moment dat, i se destainuie lui Nițu, colegul de birou care-i cunoștea necazul descriindu-i astfel suferința atroce care-l măcina: „Dacă ai ști tu, spuse într-un târziu Pantea, suferința mea este mai mare decât, foamea, setea sau orice altă durere trupească, mai cruntă chiar si decât moartea." Ajuns de râsul lumii - după cum îl încunoștintează același coleg, Pantea decide să-și ia un concediu de odihnă de două săptămâni, cu gând de a merge la țară, la parinți, pentru a-și refortifica psihicul. E abandonat, in acest punct, firul epic principal, constând in avatarurile cuplului Lala- Valentin, find pictate, pe canvaua unor epoci revolute, alte destine memorabile și tulburătoare drame existențiale. Desemnat, in naratologia modernă, prin sintagma însolitarea dramei, procedeul respectiv permite autorului-narator să realizeze pictura caracterologicä a unor personaje de fundal, cum ar fi părinții lui Ștefan, ori Mărioara, prietena acestuia din adolescență, dar mai ales ascendenți neamului Pantea, între care bunicul locotenentului de miliție, cel dintâi venit în sat, unde, după ce-și ridică o casă, îsi cumpără și o soție frumoasa, din „tigănie", după o saptamână de negocieri în crâșma de peste drum, conform costumelor etniei respective... Ilustrativ nu doar pentru talentul de portretist al autorului, ci și prin însemnătatea sa de document istoric și etnografic, episodul procurării nevestei de către strămoșul Gheorghe Pantea merită reprodus aici în întregime: „Abia a doua zi au înțeles toți rostul zilelor petrecute cu țiganii Gheorghe Pantea isi cumparase nevastă, nimeni alta decât tânăra țigăncușa din grupul cu care petrecuse toată săptămâna... Frumusețea de șaisprezece ani merge mână in mână cu Gheorghe Pantea. Purta o rochie roșie înflorată, desculță, străbătea drumul de la bufet spre casa mirelui. La gât purta o salbă cu șaisprezece bani din aur, câte unul pentru fiecare an din vârsta ei, care contrastau cu părul ei negru ca pana corbului, Avea trupul rotunjit și înălțat proporțional, fața ovală și albă cu nasul în vânt și buzele destinate pentru iubire, în ochii mari și negri se citea semnul animalelor de rasă, iar gândurile din spatele lor acopereau orice sumă ce trebuia plătită pentru a fi nevastă. Nimeni nu știa atunci de ce țiganii l-au căutat pe Pantea și de ce acesta s-a însurat cu această frumusețe de tigancă... Toți stiau că tigăncile se cumpără cu bani grei, mai ales cele frumoase. Vestea a uimit pe toată lumea. Bătrânele au obosit bârfind, fetele tinere pălise ținându-și capul în palme, clătinându-l a pagubă". E de observat, totuși, că această însolitare a dramei narative, constând în relatarea ascendenței locotenentului Pantea (secvență de aproape cincizeci de pagini) e o veritabilă povestire în povestire (sau povestire in ramă), scrisã oarecum în gustul aventurosului si al pitorescului, cu alunecare în digresiuni și descrieri uneori nesemnificative. Veritabil recviem rustic, cu numeroase intervertiri temporale, capitolul în cauza (care se dezvoltă independent, putând fi detașat intr-o nuvela de sine stătătoare) infățișează retrospectiv, prin ecourile lăsate în conștiința lui Ștefan Pantea, destinul unor personaje proiectate pe fundalul epocii interbelice…. Se simte la lectură că autorul a lucrat după un plan întocmit riguros, asemenea unui scenariu de film. Avantajele unei asemenea tehnici de lucru ar fi capacitatea de a construi dialoguri vii, firesti, antrenante, evitând banalitatea, precum si conturarea unor chipuri memorabile, indiferent de spațiile temporale - actuale sau istorice - in care sunt plasate. Operă deschisă in cel mai autentic sens și veritabilă padure narativă (in care ni se deschid, la orice pas, tentante si incitante cărări diegetice) - conform conceptelor incetățenite de Umberto Eco -, imprumutând chiar unele dintre caracterele „noului roman francez", Meandrele destinului se constituie ca metaforă și meditație asupra existenței. Proză epică densă, cu inspirate si binevenite alunecări spre pitoresc, romanul lui Ioan Bărbunțoiu pendulează între realism si lirism, sau între modalitățile tradiționale și experimentul modernist, cum ar fi, de pildă, tehnica discursivitații narative bine regizate, într-un material de viată pe care evită să-l interpreteze. Autorul instituie, s-ar putea spune, o poetica a realității, o poetică a aspirațiilor existențiale, dacă nu cumva chiar a unor apocalipse sufletești..Meandrele destinului e, intr-un fel, nu doar un roman al vieții de familie, ci si o love-story cu happy-end, in măsura in care, spre final, protagoniștii - refortificați sufletește după nașterea, îndelung asteptată a copilului - se smulg din izolarea lor egoistă, dăruindu-se din nou unei armonioase existențe conjugale... Fresca epică deloc caricaturalã - cum spuneam - a epocii comuniste, Meandrele destinului este un masiv roman de creație și analiză, inscriindu-se, fară indoială, între izbânzile creației prozastice contemporane...

Romanul
unui prozator matur

ARISTOTEL PILIPAUȚEANU

La o anumită vârstă, orice om care a trăit o anumită experiență de viața are senzația că propria experiență este o frumoasă poveste, un veritabil roman care ar putea să intereseze și să încânte. Dacã mai și relatează cu șarm, cateva episoade nostime , apar și suporterii care îi risipesc eventualele indecizii. Subiectiv, amatorul de glorie literară nu realizează că, in perspectiva istorică, „marile" evenimente ale vieții sale personale nu sunt decât o insipidă înșiruire de intâmplări banale, capabile să amuze câtiva apropiați cam de aceeași condiție. Detașându-se de acest anonimat, Ioan Bărbunțoiu chiar are ceva substanțial de spus în cartea "Fata cu eșarfă verde" apărută la Editura "Magic Print". Are și curajul necesar de a-și expune public avatarurile existenței, convins fiind că a dus o viață sub semnul demnitații. Prin indicațiile documentare, prin descrierea uneori eshaustivă a unor pasaje de viață, prin precizarea de amănunte verificabile, scrierea aparține genului memorialistic. Prin construcția personajelor, prin intrigă, prin inciziile de ficțiune ar putea fi socotită roman. Ioan Bărbunțoiu nu-și bate capul cu încadrările teoriei literare în genuri și specii. El a scris o carte, cartea pe care a visat-o sistematic o mare parte din viața si consemnată în planul managerial al existenței personale (un pom, o casă, un copil, o carte). A gândit-o zi de zi și a definitivat-o în primii ani de pensie, când atinge treapta intelepciunii concluzionând: Toate au un sfârșit, dar unii înțeleg aceasta prea târziu, alții târziu, lar alții la timpul potrivit. Ferice de aceștia din urma.

Meandrele unui destin. Din înaltul norilor contemplați poetic , memorialistul cade in lume , pe malul Bălanului, un pârâu fară importanță, loc al nașterii și copilăriei. Adultul caută o inutilă explicație logică pentru comportamentul copilului , amestec de neastâmpăr pe care el nu și-l dorea și duioșie ori milă față de evenimentele trăite. Pornirile spre violența sunt atenuate de capacitatea ratională de a decanta binele și răul. Lungi meditații asupra timpului, rotirii anotimpurilor, a străinului care ne locuiește ființa denotă o timpurie fire reflexivă. Viața plinã de lipsuri este percepută ca o normalitate. Copilul nu se intreabă de ce moara străbunicului a fost confiscată sau de ce iazul aceluiași, bogat în pește, s-a risipit prin neîngrijire. Sărăcia, „profesor aspru si neînduplecat", ține dure lecții de viață. "Părinte avar", ea oferã, dupã chinuitoare înexistente, prima jucărie unui copil: jumătate din potcoava unui armăsar. Apar momente dramatice, reușit transfigurate, precum lupta incrâncenată a tatălui cu lupii. Povestind, personajul capătă vreo similitate tocmai prin stilul expunerii, frust, natural, fara tendințe de eroizare. Între părinți izbucnesc neînțelegeri. Gonită din casă, mama este alinată de blândețea florilor: „Pe moment, uitase din ce cauză se afla acolo. Aștepta. O clipă s-a simțit fericită. Atinse petalele crinilor, care îi ajungeau până la brâu si brusc o strabatu un fior. Avea o senzație de sfârșeală. O boare de vant o înviora, purtând mirosul plăcut și persistent al crinilor. Nu răzbea nici un zgomot de nicăieri, dar știa că în casă copiii sunt speriați și așteaptă". Ca Vitoria Lipan, îndură cruzimea bărbatului necedând nimic din principiile ei, că Smaranda lui Creangă se dovedește o ființa magică: aduce liniștea în cămin, face previziuni meteorologice prin metode empirice, își ocrotește cu ferocitate puii, căpătând statut de zeitate. Duritatea vieții rurale generează un soi de jena care împiedică exteriorizarea sentimentelor de duioșie, de iubire, fie ele materne, paterne sau filiale. Copilul va rămâne cu nostalgia mângâierilor și îmbrățișărilor cuvenite.Părăsind imașul verde, eden al copilăriei, care îi va veni frecvent în minte ca un lait-motiv al fericirii, eroul se îndreaptă spre noi orizonturi. „ Pe holul acelui vagon, cum eram, necunoscut și sărac, slab si pirpiriu, cufundat cu mulțimea netrebnicã, osândită la anonimat, simțeam totusi o amețeală plăcută la gândul că, dacă voi promova examenul, mi se vor deschide multe căi...". Este vorba doar de un examen pentru admiterea la școala profesională, dar efuziunea se manifesta atât de puternic încât eroul nu simte sentimentul dezrădăcinării, nici duritatea vieții ca zone din timpul școlarizării. La traumele cu care adolescentul venise de acasă, acum se adaugă și sistemul militarizat, dictatorial, pe care pedagogii, îl aplică serios, detașați indiferenți. Între căminari, grupați pe găști, izbucnesc frecvente conflicte și individul atacat este nevoit sa recurgă la "statutul " de animal sălbatic, adulmecând pericolul ce trebuie ocolit sau înfruntat. Nici chiar o reîntâlnire târzie cu locurile unde și-a risipit adolescența nu-i smulge memorialistului vreo lacrimă de duioșie. Constată doar pustietatea și degradarea clădirilor care au adăpostit candva trăiri și visări. Ca muncitor intr-un combinat în care toți făceau de toate și nimic bun, într-un mediu marcat de indisciplina, neseriozitate si ignoranță nutrește tot mai mult ideea ca locul său este în alta parte. Face liceul la seral și dă admiterea la școala de ofițeri de miliție. După o primă fază în care trăiește satisfacția lucrului bine făcut, în urma unor intrigi este mutat să lucreze într-un oraș mai mic, dar puternic industrializat. În ochii celui ostracizat noul oraș apare ca o cetate a poluării, chimice si umane, eterogenitatea, populației creând probleme organelor de ordine. Condițiile de trai îl dezamăgesc și mai mult. In aceste circumstanțe , ivirea fetei cu eșarfă verde (pe care și colecționarul romanelor de dragoste a așteptat-o 500 de pagini), o ființa magnifică venită dintr-un mai vechi vis premonitoriu în plin cotidian, iluminează finalul scrierii, atenuând și epilogul puțin cam "îndulcit". Un roman social, de dragoste și întrucâtva filozofic Cartea lui Ioan Bărbunțoiu, „Fata cu eșarfă verde" are incontestabile calități de roman. Un roman de observație socială, de dragoste și mai puțin, filozofic. Însă și autorul constată că atunci când scrii pentru tine sinceritatea și nuditatea faptelor este asigurată. Scriind pentru alții ești nevoit să dai frâu liber imaginației. Decopertarea reflectiilor unor personaje, dialogurile purtate în afara ariei de acoperire a prozatorului n-au cum fi accesibile memorialistului. Procedeul ține de epica românescã. La modul realist este vazută degradarea satului care începe cu exodul bărbaților spre oraș. În vreme ce femeile duc greul, copiii visează și ei la avantajele urbanizării. Casele capătă culori ochioase și alei betonate, motorete și motociclete sunt ambreiate asurzitor mai ales în zilele de sărbătoare, indivizi cu nume neaoșe precum Grigore Abortăriței, Nicu Dudoanță, Anton Ababei, Georgică Doană se cred domni ajunși la oraș și își flutură mândri cravatele ieftine, semn al parvenirii. Obiceiurile vechi sunt grav denaturate, căsătoria, de pildă, având un alt ceremonial cu alte conotații decât cele tradiționale. Cu un realism grotesc sunt descrise inepțiile întâlnite în timpul stagiului militar. Constatările sunt cu atât mai verosimile cu cât vin de la un spirit disciplinat, apt pentru viața de combatant. „Nu înțelegeam acești oameni, ofițeri sau subofițeri, care, atunci cand îmbrăcau uniforma, deveneau fiare sălbatice. Nu am înțeles de unde venea plăcerea aceea de a-ți bate joc de oameni. Cred că perversitatea lor era o permanentă și numai frica și neputința îi impiedicau să fie și în viața civilă la fel. Haina militară era pentru ei sceptrul care le dadea puterea de a-și arata arama." Cartea capătă statut de roman odată cu evocarea complicatei relații dintre Ioan si Lili. Tânărul muncitor intră in grațiile unei fete din protipendada capitaliștilor comuniști. Atuurile sale sunt maturitatea analizelor și deciziilor, precum și eleganța exprimării dobandită prin vaste lecturi. Marivodajul(limbajul galant, subtil) își găsește expresia sublimă în dans. Era prima dată când dansam cu Lili. Îi simțeam respiratia. Era caldã, îmbietoare, tot trupul ei era cald , semn că trăia emoții intense. Îmi plăcea starea ei, era fericită și eram bucuros că sursa fericirii sunt eu." însă educația fetei, crescută într-un alt mediu, al celor ajunși cu bună situație materială aflată într-un puseu de revoltă, într-o încercare de integrare în normalitatea socială, dejoaca promisiunile soartei schimbătoare. Factorul decisiv în schimbarea acestei povești de dragoste îl constituie incapaciatea eroului de a se adapta unui context ostil sieși."Nu are stofa " unui Julien Sorel. Nu poate încheia un contract arivistic cu tatăl fetei, o ființă tipicã pentru unele „căpetenii comuniste". Setea de puritate morală depășește duioșia și mila care l-ar putea reține lânga ființa care pentru o vreme îi luminase viața. Tot acum se derulează și tentația romanului filozofic. Pagini întregi incearcă sã explice comportamentul fetei. Insă puterea de analiză atinge apogeul în călătoria cu trenul de noapte între două jumătăți distincte ale vieții eroului. Trenul devenise „ un viespar de gânduri" și un topos al miraculosului. Contrastul dintre proiect și realitate declanșează "o cascadă" de reflecții pe măsura îndepărtării la modul propriu cu trenul, dar și moral prin despărțirea de modelul uman și profesional pe care îl idolatrizase. Mustrările pe care și le face îi îmbogățesc propria cunoaștere cu încă tot atâtea experiențe. Meditațiile asupra singurătății, sărăciei și bogăției îi aduc în minte sfârșitul cutremurător al tatălui cu povața lui tărănească, dar atât de profundă: „Știu că vrei sã faci ceva cu viața ta. De vei ajunge să ai bani, să nu uiți de sărăcie, să nu uiți să trăiești sărac!". Este luată în studiu și nebunia, componentă necesará pentru trăirile ființei, dar, atunci când se exteriorizează, e o piedică serioasă în integrarea socială. Până la dragoste nu este decat un pas: "Cui nu a trăit măcar o fărâmă din nebunia dragostei și nu a simțit cutremurarea ei fierbinte îi este greu să înțeleagă ispita si plăcerea durerii acestui sentiment." Ivirea unui companion în persoana unui preot argumentează intensitatea meditațiilor.Sunt puse „ sub lupă " iubirea creștinească, păcatul și iertarea, ambiția (un pas mare spre autodistrugere), noțiunile de lege, normalitate si anormalitate, inconsistența învățăturii marxist-leniniste. Un milițian cu frică de Dumnezeu Tânărului muncitor i se face propunerea de a urma școala de ofițeri, la puțin timp după ce avusese loc moartea tatălui. Are de fapt o semnificație? Înseamnă trecerea de sub autoritatea paternă sub cea a unei meserii severe? Căci "este frumos și ademenitor sa ai putere asupra oamenilor și să strălucești înaintea altora dar și demonic și periculos." Fiecare treaptă, urcată nu este un pas spre libertate; este un pas spre încătușare. " Convocat la Securitate, trece prin fiorul spaimei de acest gen de instituții. O soră mai mare, "zâna bună " a familiei, îl admonestează: " lumea urăște milițienii și nu vreau ca tu să faci parte din această categorie. Sper să te răzgândești cât mai repede". Până și omul de serviciu din secția uzinală observă: "Nu ești tu bun de milițian. Acolo tre sa fii rău și cu firea, n-ai sa faci față. Nu trebuie să ai mamă, să ai tată, iar tu nu poți fi așa. Cine intră in miliție își lasă mila acasă". Însuflețit de o dorință de mult uitată, presupunând că printre oameni răi trebuie sã fie și oameni buni, tânărul nu renunță la demersurile sale, convins ca lumea se schimbă și miliția odată cu ea. Într-adevăr, se va incadra în tiparul cerințelor, iar întâlnirea cu profesorul de criminalistică, Vochescu se va dovedi providențială. Și totuși ființa pură interioară se sincronizează dificil cu mentalitățile. Dialogul relevant cu un camarad, Meheș, pune în evidență particularitatea eroului nostru (" Vorbești ca un preot. De ce nu te-ai dus la teologie?"). Nu despre teologie este vorba, ci despre relația intimă cu Dumnezeu. Copil fiind Ioan a simțit independent puterea divinității. N-a fost strunit de o mamă bigotă, nici sugestionat de vreo bunică grijulie. Ca primitivii, a descoperit zeitatea din necesitatea explicării fenomenelor și a protecției. Este revelatoare în acest sens scena furtunii care se declanșează în imensitatea câmpiei, unde nu există nici un mijloc de apărare. Dimensiunea homerică a grindinei, agresiunea furibundă a trăsnetelor, diluviul apocaliptic, fragilitatea ființei umane în raport cu stihiile oarbe sunt coordonatele unei trăiri dramatice excelent transfigurate artistic. La fel, coșmarul cântarului (una din probele de admitere la școala profesională era greutatea de 40 kg), intrã în seria amănuntelor stupide ce pot hotărî o carieră, un destin. Rezolvarea trebuie văzută ca o revelație, iar îngăduitorul asistent medical ca trimis al providenței. În mediul muncitoresc se accentuează pasiunea eroului pentru păstrarea purității sufletești, pentru afirmarea unei entități divine. Lectura Bibliei, pe care o recomandă și altora îl ține pe linia de plutire. In fine, miraculoasele întâlniri cu un preot. Dacă la fereastra trenului de noapte aura ce înconjura capul acestuia putea fi provocată de irizările luminose, a doua oară lucrurile se complică. Din toată echipa care îl urmărește pe acel preot, considerat element periculos, doar Ioan îl vede și dialoghează cu el. A treia oarã, cutezătorul preot vine chiar în sediul Miliției, unde poartă un substanțial dialog cu eroul. Poate este o prezență celestă sau mai degrabă o manifestare a conștiinței , un "alter ego " doritor de a proteja un om nevinovat, dornic de a soluționa apăsătoare dileme morale. Tehnic vorbind prozatorului îi reușesc portretizările. Un incapabil director de liceu este „un om respingător, căruia răutatea i se citea in priviri, un om care, dacă vreodată prin venele lui cursese sânge cu bunătate omeneascã, acum era transformat în catran". Un ofițer ce se ocupă „cu protectia cadrelor" este creionat ca „un bărbat fără bărbie, cu dinții ieșiți în afară, întruchiparea perfectă a unui rozător mare și flămând. In schimb, căpitanul Năstruț apare drept, un bărbat corpolent, abia trecut de 40 de ani, părul și ochii aveau culoarea măslinelor, cu vorba moale și fața onestă pe care stăruia un surâs angelic, semn al unui om blând și înțelegător. " Colegii de serviciu Titere sau Ștefan sunt caracterizați indirect prin fapte și anecdote. Naratorul însuși nu ocolește autodefinirea care capătă consistență mai ales în momentele critice:,, Mă simțeam un manechin, vechi, cu fața crăpată în multe bucăți, aruncat într-o magazie de rebuturi, lovit de piciorul magazinerului, înciudat că-i stau în cale în timp ce caută lucruri cât de cât folositoare." Nu putem trece peste alte realizări de ordin artistic: descrieri, definiri, pasaje de ironie bonomă aforisme ce impânzesc inteligent cartea. Dotat cu talent, echilibrat în dozarea mijloacelor de expresie, Ioan Bărbunțoiu este deja un prozator matur. Îl așteptăm cu o nouă carte pe care s-o comentăm cu aceeași plăcere ca pe cea de față.

Un roman "Pedagogic"

A.D. RACHIERU

După un intermezzo lirico-epigramatic, odată cu Meandrele destinului (Editura Magic Print, Onesti, 2020), Ioan Bărbunțoiu revine la roman, reamintindu-ne cà debuta prozastic, in 2016, cu Fata cu esarfa verde. Dacă acest din urmã titlu avea o tentă autobiografică, Meandrele destinului desfasoară ambitios, in spatiu fictional, o frescă socială cu nucleu erotic, folosind reteta comerciala. Intr-o prefată doctă, Liviu Chiscop nota că autorul „a prins gustul scrisului". Asa find, ne putem astepta la titluri in cascadă, Ioan Bărbunțoiu atacând toate genurile.

Deocamdată, romanul pe care îl discutăm colectionează, s-a observat, „fapte plauzibile" urmarind destinul Lalei Ivan (Mihăescu, după maritiș) si poate fi considerat, din acest unghi, un roman al formării protagonistei. Si, deopotriva, un roman al familiei pe care si-o va întemeia. De pe pragul unei vârste mature, Lala isi contemplă „destinul", coboară in trecut, isi retrăieste (regaseste) vitezist copilaria si adolescenta. Cu o mama severă si credincioasă, cu rugăciunea in suflet, scumpă la vorbă, chibzuindu-si bucuriile, indemnând-o la supusenie, simtindu-se liberă la bunici (fara a-i impune „prea multe reguli"), Lala invată tăcerea, obsedată de teama de a nu gresi, de a nu iesi din cuvântul mamei, devenind, in ochii acesteia, „o fintà rară". Scurta si nevinovata idilă adolescentină, cu Daniel Sorescu, un coleg „aerian", doritor sã fugă din tară (sfârsind impuscat la granita), neputincios in a pricepe „lectiile" Lalei, râmâne o copilărie. Nici studentia, dedicată studiului, purtându-si frumusetea natural si fecioria nu cunoaste seisme. in tren, in drum spre orasul unde fusese repartizată, insotită, fireste, de Maria Ivan, va cunoaste pe Valentin Mihăescu, un inginer carierist, legând o relatie „aprinsă" castă. Tânara economist, facând cunostinta cu urbea, se va casători cu tenacele curtezan, vor injgheba o familie de intelectuali in micul oras de provincie si romanul, urmând acest fir epic, creste incet inspre o frescă epică a anilor comunisti, cu abia aluzive incizii politice. Lala isi ocroteste sotul, îl scuteste de toate obligatiile familiale, iar acesta, devotat profesiunii, ocupat, epuizat, devine „creatia Lalei', căzând in obisnuintă si dezinteres. Cei doi isi duc existenta ca „vieti paralele", Lala simtindu-se neglijată si abandonată, insingurarea ii acutizează nevoia de iubire. Un tânăr locotenent de militie, Stefan Pantea, îi provoaca „trairi nebănuite", sotul descoperă relatia (sfidând preceptele moralei comuniste), legatura adulterina se curma prin tentativa de suicid a Lalei. Romanul capătă o turnurà politistă. Viata Lalei va fi salvată; urmează, insa, anonime, scandaluri, judecata comitetului de partid, Lala devenind, cum spune colega Magda, „o depozitară a suferintei" Valentin e ispitit, la rându-i, de gloria păcatului", trädările sale (cu Magda si Didina, fosta gazdă a Lalei), ajutându-l sã inteleagă propria-i vinovatie, recapitulând „perioada rusinoasá a vietii". Cei doi soti, brusc metamorfozati, ajutându-se reciproc, calcă pe drumul impăcarii, lăsând in urmă rutina, ocara, deznădejdea. Valentin, confiscat de „visul de marire", nu avuse timp pentru Lala; acum, pocait, descoperă că iubeste din nou aceeasi femeie, iar Lala, curătindu-se prin caintă, recuperează un iubit pierdut. Revenind printre vii după spitalizare, devine o alta fiintă, iubind viata, uitând-o pe Lala cea veche. Mai mult, din această iubire renăscută, râmâne insărcinată, aducând-o pe lume pe Maria, „,minunea care intrase in casa lor", acum un spatiu al tihnei, in care totul era nou, cu un final care salvează happy-end-ul. In pofida unor mici neglijente si a unor precizări inutile (,,se insanatosise atât de bine", „eu urmeaza să plec acasă la mine" etc.), romanul creste robust, digresiv, alunecând in pitoresc etnografic (cazul lui Gheorghe Pantea, cel care „isi cumparase nevastă" din tigănie, inchipuind o posibilă nuvelă independenta). Explicativ, cu dialoguri stufoase si devieri epice abandonate (să pescuim un exemplu: Marioara), Meandrele destinului anuntă un prozator puternic, cu izbitor talent portretistic. Păcat că isi trădează premisele. Putea fi o radiografie a epocii; trimiterile sunt vagi, aluzive, tinând de „ritualurile" ei sacrosancte, repliindu-se spre cealalta familială. Nu stim in ce măsură romanul ar putea fi un document istoric, cum crede dl. Chiscop. E adevărat, coborând in epocă, autorul evită tendentionismul politic si tușa caricaturală, observa prefatatorul. Dar trimiterile sunt vagi, având drept decor un mic oras provincial, cu platforma sa industrială si intepătorul miros de clor sau inscenările, cu iz ritualic, ale unor „prelucrári" de partid, tratate fugitiv. In fond, romanul are, spuneam, un nucleu erotic si dezvoltă, in ramă socială, tribulatiile unei familii, developând degradarea relatiilor dintre soti, cu un Valentin învins de propria-i badărănie. Neglijată si agresată, Lala are o aventură cu locotenentul Pantea si, asaltată de remuscari, o tentativa de suicid; recuperată, face sã renască, cu sprijinul sotului, iubirea, aparitia Mariei consfintind armonia conjugală (recucerită). Asadar, o cäsătorie - "fiasco", un triunghi erotic, o naratiune politistă (Valentin probând jenante trucuri detectivistice) si, finalmente, cazuistica moral, cu teribile frământari, sub patronajul inevitabilei Maria Ivan, intr-adevar „personajul reflector", sosind „cu primul tren" pentru a lamuri situatia. Dacă „lectiile" Lalei, „ridicatá din cenusă" după ce anonimele o imbracau intr-o „aură neagră" aveau un vădit scop pedagogic (vizând indreptarea sotului), mama ei fuses incercată de indoieli din capul locului: nu vedea in Valentin omul potrivit. Dar, se pare, intâlnirea din tren se mângâia consolator a fost „mâna destinului". Sub un titlu pretentios, anuntând o posibilã chestionare a destinului meandric, ne-am fi asteptat, poate, la o dezbatere pe această temă, „cea mai dificilă temă a muritorilor". cum ne asigura Gabriel Liceanu (v. Despre Destin. Editura Humanitas, 2020), in turnirul său cavaleresc cu amicul A. Plesu. Dar protagonistii romanului nu-si pun asemenea probleme, nu cad in fervoare speculativă, teoretizând in gol. Si dacă "toate vietile par să intersecteze destinul", e limpede că si eroii d-lui Bărbuntoiu, după indelungi frământări, spectaculos metamorfozati, isi construiesc pedagogic destinul, limpezindu-si traiectoriile. Un roman dens (factologic), de substantă existentială, probând har prozastic, construind personaje memorabile. Cu poftă de scris, dl. Ioan Bărbuntoiu ne poate rezerva alte agreabile suprize. Findcă, observ, condeiul ii dă ghes si subiecte sunt (are) din belsug.

Arborele vieții

TUDOREL URIAN

Masivul roman al lui Ioan Barbuntoiu, Meandrele destinului este mult mai interesant decat ar putea sa o sugereze titlul cu nuante telenovelistice inscris pe coperta. O saga familiala intinsa pe doua generatii, al carei fundal principal este România ultimului deceniu al regimului comunist. La o privire din satelit, cartea este , o rescriere a filmului lui Terrence Malick din 2011, The tree of life (Arborele vieti), intr-un spatiu geografic si pe o tonalitate stilistica diferite. Meandrele destinului este un roman realist, scris in sanatoasa traditie a lui Stendhal si a sa oglinda plimbata le-a lungul strazii de un narator omniscient care schimba perspectivele in functie de personaje carora le descrie cele mai mici zbateri interoare, inclusiv toate traumele pshice si fizice pe care le au de infruntat.

Deloc preocupat de strategii narative si sofisticarii stilistice, Ioan Bärbuntoiu dezvolta un fir epic liniar, coerent si foarte eficient, de la un moment dat incolo. Cum spuneam, cartea este povestea unor tineri din anii optzeci ai secolului trecut, cu intoarceri in istoria familiei fiecaruia dintre ei, cu felul in care s-au cunoscut, s-au casatorit si au ajuns sa aiba, la rândul lor, un copil. O poveste banala, precum cele traite de milioane de români in ani desertului comunist, in care luma noastra era mult mai mica, iar viata, sufocant de arida. Sa mizezi pe un astfel de subiect in epoca postmoderna a transformarilor de tot felul petrecute peste noapte in viata românilor (de la internet si Netflix la telefoane smart si calatorii uzuale. Cu avionul, spre destinatii dintre cele mai exotice, pâna la carti in format digital, magazine si scoala online), in vreme ce scritorii tineri cauta cu disperare carari epice neumblate, noi formule narative, presupune un risc pe care Ioan Barbuntoiu si-l asuma senin, imperturbabil, cu siguranta omului care stie ce face. Si este foarte bine cã procedeaza asa. Marea calitate a acestui roman consta in credibilitatea sa. Autorul descrie cu atat de mare precizie aerul timpului, felul in care personajele sale se adapteaza modului de viata comunist din ani '80 (cu intreruperile de curent, interminabilele sedinte de partid, programul de televizor de doua ore pe zi, imixtiunile scandaloase în vietile private ale oamenilor, turnatoriile anonime la locul de munca, discutate public in prezenta tuturor celor din conducere) incât orice om care a fost martor al acelor vremuri se va trezi proiectat intr-un alt timp al existentei sale, pe care il va recunoaste cu acelasi soc familiar cu care ar vedea fotografia unei strazi din copilarie pe care obisnuia sa treaca in fiecare zi si care nu mai exista de zeci de ani. Ca un adevarat prozator ce este, Ioan Barbuntoiu nu face decât sa descrie. El nu problematizeaza, nu face comparatii intre cele doua tipuri de regimuri politice prin care au trecut românii in ultimele patru decenii, nu da lectii si nici macar nu face vreun semn cu ochiul. Nu critica si nici nu ia in râs regimul comunist. Singurul sau rol este acela de a pune oglinda pe chipul epocii oferindu-le celor care au trait acele vremuri prilejul sã si le reaminteascã, iar celor care nu le-au trait, sa le cunoascã, daca mai au aceasta curiozitate. La fel procedeaza autorul in cazul adulterului Lalei. Nu judeca, nu tine lectii de morala, nici macar nu atrage mânia zeilor pentru o etica judecata divina. Daca acesta ar fi fost elementul central al cartii, as fi putut scrie o cronica al carei titlu sã fie Banalitatea adulterului. Lala Mihaescu nu este nici vicioasa, nici perversa, nici razbunatoare, cedarea ei nu este pusa sub semnul fatalitatii. Pur si simplu s-a intamplat, firesc, dar nu spontan, ea find de deplin constienta de finalitate, in momentul in care a acceptat invitatia in garsoniera ofiterului de militie Stefan Pantea. Bun psiholog, Ioan Barbuntoiu descrie intreaga scena alterand perspectivele (a femeii venind la intalnire cu temerile, sovaielile, indoielile, intrebarile pe care si le spune vs. cea a barbatului cu sperantele, nelinistile, teama ca aceasta s-ar putea razgândi si sa nu mai vina. Cu totul remarcabila este scena reintoarcerii acasa a Lalei dupa escapada amoroasa (prima din viata ei) si dificultatea de a-si privi sotul in ochi si de a se comporta ca dupa o zi normala. Fara sa o spuna explicit, autorul il face pe cititor sa simta tensiunea din sufletul protagonistei. Paginile sunt scrise parca de Alberto Moravia. Contrastul dintre starile de spirit ale celor doua personaje este foarte bine pus in evidenta: „Cand a ajuns acasa, sotul ei era scufundat in lectura ei nici nu a sesizat cand ea a intrat. S-a dezbracat ca de obicei când venea de la serviciu, a intrat in bucatarie unde a pregatit ceva de mâncare pentru seara. Si-a chemat sotul la masa, Acesta a venit, s-a asezat pe scaun si, nepasator, ca si cum toate ar fi fost normale, ca de obicei, a inceput sã manânce. Era prima data când o bucura dezinteresul cu care Valentin o trata. Era cum nu se poate mai bine, pentru ca starea euforica in care era i-ar fi creat greutati in explicatii daca soul ar fi intrebat-o pe unde a umblat. Acesta este punctul de maxim interes al romanului. Sensul giratoriu din care actiunea o poate lua in orice directie, iar interesul cititorilor este la cotele cele mai inalte. Prozatorul alege o cale, dar am sa le las cititorilor placerea sa descopere daca ea merge sau nu in directia orizontului lor de asteptare. Nu pot sa nu semnalez si o adorabila scena de umor involuntar, probabil, singura din carte de o credibilitate indoielnica, Valentin, sotul Lalei, disperat sa-si verifice suspiciunile legate de infidelitatea sotiei vrea sã ia legatura cu o colega de munca a acesteia, Magda, al carei nume il auzise in discutile lor cotidiene. Ii gaseste numarul in cartea de telefon, o suna, iar femeia il invita la ea acasa. Acolo, inainte de orice discutie, desi nu se cunosteau si era soul colegei sale, femeia se arunca direct pe el si fac dragoste. Comentariul sobru, rezervat, minimalist al naratorului este de un nebun umor involuntar: "Valentin nu era mirat de ce se intâmplase, ci de faptul ca atât de repede se tutuiau ca niste vechi cunostinte". Nu as lua aceastà mostra de umor involuntar drept o stângâcie stilistica. Si ea contribuie, in felul ei, la farmecul acestei carti. Antologica in felul ei este sedinta de partid organizata in urma unei scrisori anonime in care era denuntat comportamentul imoral al "tovarasei" Lala Mihaescu. Formatul standardizat al sedintei, limbajul de lemn, umorul scrâgnit, insinuarile ticaloase, justitiarismul de doi bani, ipocrizia sunt puse in evidenta cu fiecare replica a acuzatorilor. Cum sedinta de demascare se intinde pe mai multe pagini nu am sa o reproduc integral. Voi cita doar cuvântul de deschidere al secretarului de partid pentru a vã face o idee despre atmosfera din sala. De accasta data, mica insertie a naratorului in discursul personajului sau este binevenita pentru a explica o eroare deloc intamplatoare: "V-am chemat, tovarasa contabil, incepu secretarul de partid, nici macar economist, cum îi era calificarea nu ii spunea, in fata intregii conduceri politice, administrative si a oamenilor muncii, pentru a lamuri o problema care va priveste". Excelent povestitor, Ioan Bärbuntoiu se dovedeste in acest roman un atent si fin observator al comportamentului uman, având drept fundal lumea grotesca, pe alocuri suprarealista din anii de final al regimului Nicolae Ceausescu. O carte care se citeste cu placere.