Misterul puştilor de la Înţărcătoarea

Rezolvam lucrări curente în laboratorul de criminalistică, unde am fost anunţat telefonic de ofiţerul de serviciu despre faptul că şeful Ocolului Silvic Mânăstirea Caşin ne-a sesizat că pe raza de competenţă, în punctul numit ,,Înţărcătoarea”, într-o cutie prinsă de un copac, s-au găsit două puşti mitralieră, solicitând să se facă cercetari cu privire la descoperirea făcută. Maşina de intervenţie şi ceilalţi membri ai echipei mă aşteptau, pentru a ne deplasa în vederea efectuării cercetării la faţa locului şi stabilirii provenienţei armelor. Ninsese mult şi era ger, de aceea trebuia să mă îmbrac mai gros, sens în care m-am echipat cu o pereche de cizme din piele cu carâmbi înalţi şi o scurtă din doc blănită. Am luat trusa criminalistică pregătită, ca întotdeauna, cu cele necesare şi am coborât în curtea unităţii, unde mă aşteptau şeful cercetărilor penale şi ofiţerul care avea în responsabilitate compartimentul ,,Arme, muniţii, substanţe toxice şi stupefiante”. Ştiam despre ce este vorba, de aceea, nici nu am întrebat. Am pus trusa în portbagajul maşinii, am salutat pe cei prezenţi şi m-am urcat în maşina care s-a pus în mişcare. Gheaţa existentă pe jos necesita prudenţă în conducere. Frigul existent şi căldura puţină degajată de sistemul de încălzire precar al maşinii, făcuse ca toţi ocupanţii să se cuibărească fiecare în hainele lui, pentru a se încălzi. Din această cauză, nu aveam nici chef de vorbă, ca şi cum nimic nu ar fi fost de spus, cu toate că mergeam undeva unde trebuia să elucidăm un mister, iar discuţiile prealabile erau absolut necesare. Personal, traseul pe care ne deplasam, nu mă interesa deloc, îl cunoşteam foarte bine până la un anumit punct, iar calitatea de ocupant al autoturismului nu presupunea nicio responsabilitate cu privire la traseul ce trebuia urmat. Important pentru mine era să ajung la postul de miliţie, unde să ne informăm asupra situaţiei de fapt existente şi în funcţie de aceasta, pregăteam strategia de urmat. Deplasarea era anevoioasă, de o parte şi de alta erau grămezi mari de zăpadă formate de plugurile care curăţase drumul şi degajase zăpada. Acestea reduceau foarte mult vizibilitatea laterală, obligându-ne să ne uităm doar în faţă. Doar rar, te mai întâlneai cu vreo maşină. Singurul autovehicul care mi-a atras atenţia, a fost un autobuz care efectua curse de persoane din comunele limitrofe spre oraş, datorită căruia, şoferul maşinii noastre a fost nevoit să vireze mult în dreapta pentru a-i face loc să treacă.
Grupuri mari de ciori stăteau cocoţate în copacii de pe marginea drumului, cârâind de foame, dându-şi semnale sonore de câte ori la orizont apărea vreo posibilă sursă de hrană. Şeful biroului Cercetari penale, care ocupa scaunul de lângă şofer, a aprins o ţigară, a tras scrumiera din bordul maşinii pentru a scutura scrumul şi a început să pufăie plictisit. Fumul s-a răspândit cu repeziciune în autoturism, deranjându-mă în primul rând pe mine, care nu eram fumător. Mă intriga lipsa lui de politeţe, de a fuma într-un spaţiu atât de mic şi de închis, în care se aflau mai multe persoane, fără măcar să-şi ceară voie, ştiind bine că acolo se aflau şi persoane nefumătoare, Cu toate inconvenientele descrise, am ajuns la postul de miliţie, unde ne aştepta şeful postului, care, pe lângă relaţiile referitoare la eveniment, ne-a spus că la cabana ,,Înţărcătoarea” suntem aşteptaţi de şeful ocolului şi de muncitori care ne vor însoţi la locul faptei. Deplasarea până la cabană o vom face cu un tractor al ocolului, deoarece alt mijloc de transport nu poate ajunge acolo.
Toată echipa ne-am urcat într-un tractor a cărui cabină ne proteja parţial de vânt, că în rest era ca afară. Prin spaţiile libere ale cabinei tractorului, viteza vântului era amplificată, de aceea era mai năpraznic decât afară. El ne făcea să ne protejăm feţele, stând cu spatele spre sensul de mers. Doar tractoristul înfrunta cu stoicism vântul, deoarece el nu avea ce face, trebuia să se uite pe unde circulă.
,,Vântul ăsta nu mai oboseşte, îmi spuneam în gând, şi nici nu îmbătrâneşte. De când îl ştiu, vara trânteşte la pământ lanurile de păioase care sunt mai înalte şi mai frumoase, zburleşte părul copiilor şi pletele fetelor şi din când în când ruşinează câte o femeie sau domnişoară, ridicându-i poalele rochiei în cap, făcând să i se vadă în plină stradă zone ale trupului ferite permanent cu sfinţenie de văzul lumii. Iarna se luptă cu ferestrele mici şi zăvorâte pe care le zgâlţâie permanent, încercâd să pătrundă în interior, să fure căldura şi liniştea celor care au trudit din greu peste zi, chinuindu-le somnul şi aşa agitat de grijile cu care adormise. Mai mult, este şi răutăcios, nu-i pasă de nimic. Nu se gândeşte la mâinile trmurânde de vreme care au închis ferestrele, nici la oboseala acestora la sfârşitul unei zile de muncă, la oamenii care aşteaptă ca un balsam liniştea nopţii, după o zi de muncă. Nu-l interesează nimic. El bate, bate, bate. Este o permanenţă. Dacă nu bate la noi, bate în altă parte, în altă ţară, pe alt continent, pe mare, pe ocean, tot bate, nu se opreşte. El nu se ascunde, nu se fereşte de nimeni, nu-i este frică de nimeni. Însoţeşte pacea dintre oameni, însoţeşte şi războiul, însoţeşte iarna, însoţeşte şi vara, însoţeşte primavara, însoţeşte şi toamna. Când bate vântul nu te miri de ce bate, ci doar că bate prea tare. Nu mi-a plăcut niciodată când bate vântul. Îl ţin minte din copilărie. Iarna trebuia să merg la şcoală îmbrăcat cu haine groase, care mă incomodau, îl rugam să nu mai bată, dar el duşmănos cum este, nu mi-a ascultat ruga niciodată. Tot el nu mă lăsa să mă joc prin zapadă cu Ursu, câinele care a fost animalul cel mai drag copilăriei mele. Mă îmbrăcam la repezeală şi fugeam să mă joc cu Ursu prin zăpadă, dar imediat părinţii mă strigau să intru în casă că bate vântul şi este frig. Pe mine vântul niciodată nu m-a ajutat ".
Am ajuns la cabană, scoasă parcă din picturile de iarnă ale lui Claude Monet, plini de curiozitate şi entuziasm. Am fost întâmpinaţi de şeful de ocol, căruia, când ne-a văzut, pleoapele au început să i se zbată necontrolat, iar faţa i s-a luminat de bucurie. Avea o figură de parcă s-ar fi împăcat cu toată lumea.
Ne-a urat bun venit şi ne-a invitat într-o încăpere a cabanei care dospea de căldură. Într-o sobă mare, ardea lemn uscat şi sănătos. Observasem de cum am intrat în curtea cabanei, hornul acestei sobe, deoarece pe el ieșea un fum alb care se confunda cu ceaţa ce străjuia fundalul dinspre munte. Căldura de sobă este binefăcătoare pentru oase. Pe o masă, într-un colţ, erau câteva platouri cu resturi de mâncare, semn că şeful de ocol nu trăise rău până acum, în acest loc mirific. Lângă el, servili, aşteptau doi oameni în vârstă, probabil soţ şi soţie.
- Tanti Nelica, s-a adresat şeful de ocol bătrânei, adă o tavă cu pahare şi o sticlă de ţuică să servim tovarăşii în semn de bun venit şi să se încălzească de pe drum. Ştiu că tractorul nu a dat prea multă căldură, aşa a fost şi ieri, când am venit eu.
Bătrâna s-a conformat, a dispărut pe o uşă lăturalnică şi a venit cu o tavă plină cu pahare mici, în care a turnat ţuică. Ne-a îndemnat pe fiecare să servim.
- Serviţi, ne îndemna bătrâna, este curată, făcută din prună din zona noastră.
Ştiam că alcoolul nu trebuie consumat când urmează să mergi prin ger, deoarece pe moment te încălzeşte, dar pe urmă te secătuieşte de vlagă, de aceea m-am abţinut. N-am ţinut cont de îndemnul bătrânei.
În acest timp. şeful de ocol ne-a prezentat cazul, spunând:
- Am solicitat ajutorul dumneavoastră pentru a elucida existenţa acelor arme în acel loc, dar şi pentru că ştim că atunci când găsim arme sau muniţii, acestea trebuiesc predate organului de miliţie. Ştim, de asemenea, că deţinerea ilegală de arme, muniţii, substanţe toxice şi stupefiante, constituie infracţiune.
- Ăsta are scuipat la furcă, se dă deştept, mi-a şoptit la ureche, puțin contrariat, locotenentul major Georgică, şeful compartimentului arme şi muniţii, vrea să demonstreze că ştie legea. Am zâmbit aproape perceptibil pentru a-i confirma lui Georgică, adevărul logicii sale.
- Avem aici trei muncitori, angajații noștri, a continuat şeful de ocol, care cunosc locul şi o să vă însoţească. Tot ei vă vor ajuta să coborâţi lada cu arme până la cabană.
- Cred că informaţiile sunt de ajuns pentru a ne indeplini parţial misiunea, am spus eu, cu intenţia de a întrerupe discursul şefului de ocol, care dorea să ne demonstreze că are talent oratoric.
Şeful biroului Cercetări Penale şi Georgică erau nerăbdători să facă parte din grupul care va merge la locul unde se aflau armele.
Eu, împreună cu aceştia am luat muntele în piept pe traseul indicat de muncitorii care ne însoţeau. Se înainta voiniceşte prin zăpada, care, prin anumite locuri ajungea până la genunchi. Începuse să ningă des. Mie niciodată nu mi-a plăcut zăpada şi iarna. De când mă ştiu, odată cu iarna intru în alertă şi îmi ascut simţurile pentru o luptă dură. Nopţile de iarnă le văd doar cenuşii. Iarna este ucigaşul arborilor pe care îi ademeneşte în vatră şi îi transformă în trandafiri cu viaţă repede trecătoare. Nu mă puteam împăca cu ninsoarea ce începuse, nu mă puteam închina în faţa acestei feerii, de aceea pe ascuns prindeam câte un fulg în pumn pe care îl strângeam până se transforma în apă. Îmi umezea mâna. Mă bucuram că nu îmi îngheaţă. În gând îmi spuneam: ,,Încă nu e frig deajuns ". Mă rugam să se oprească ninsoarea. Nu era timpul potrivit. Nu aveam măcar o sanie cu zurgălăi, venisem cu tractorul care ne hurducase de ne-a amestecat maţele. Ningea ca în basme, dar mie nu-mi plac basmele cu iarnă.
După aproximativ un sfert de oră de mers, cei doi colegi ai mei rămăsese în urmă. Noi, cei din faţă am fost nevoiţi să facem popas pentru a-i aştepta.
Când ne-am regrupat, cei doi rămaşi în urmă, respectiv, şeful cercetărilor penale şi responsabilul compartimentului arme şi muniţii, gâfâiau ca locomotivele în pantă.
- Greu la deal, le-am spus.
- Pentru mine este foarte greu, a răspuns şeful cercetărilor penale, care era şi mai în vărstă ca noi cu vreo douăzeci de ani, dar şi dăduse pe gât câteva pahare de ţuică. Ştiam că îi place.
- Dar tu, Georgică, am întrebat pe responsabilul compartimentului arme şi muniţii, care era cam de aceeaşi vârstă cu mine, tu ce ai de ţi s-a înfundat instalaţia?
- Mie? Eu nu am nimic, numai că eu am rămas să-l ajut pe tovarăşul maior.
Bineânţeles că după felul cum gâfâia, nimeni din grup nu l-a crezut.
În timp ce aşteptam ca cei doi să-şi tragă sufletul, maiorul a spus:
- Eu am să mă întorc la cabană, pentru că nu cred că pot să ajung până la locul unde se află mitralierele. Îl trăgea înapoi şi licoarea lăsată în cabană.
- Tovarăşe maior, a sărit ca ars Georgică al meu, nu vă las singur. Merg cu dumneavoastră. Dacă vi se face rău pe drum, cine vă ajută?
- Nu mi se face rău tovarăşe, dar dacă vrei, poţi să te întorci împreună cu mine. Eu nu mai pot fiziceşte. Nu sufăr în rest de nicio boală.
-Fraţilor, a spus atunci Georgică, recunosc că nici eu nu pot face faţă acestui traseu, am obosit, sunt fleaşcă. Mi-a fost ruşine să recunosc, dar acum nu am ce face. Asta este situaţia. Dacă mai continui, vă îngreunez deplasarea, aşa că mă voi întoarce şi eu.
- Georgică, i-am spus, fapta recunoscută este pe jumătate iertată, iar jumătate din faptă ţi se iartă că ne scuteşti de grija pe care trebuie să ţi-o purtăm în continuare. Aşa că, din partea mea, poţi să te întorci. Voi ce părere aveţi ? i-am întrebat pe muncitori.
- Noi nu avem nicio legătură cu atribuţiile pe care le aveţi dumneavoastră ca organe de anchetă, a răspuns unul din muncitori.
- Aşa este, au confirmat ceilalţi doi muncitori forestieri.
- Vezi Georgică, ai aprobarea să te întorci, am zis eu uşor zeflemitor. Ai grijă de tovarăşul maior, să ajungă sănătos la cabană. Haideţi băieţi, la drum că mai avem mult de mers !
Georgică a priceput ironia, dar neavând cu ce riposta, a rămas pe loc privind cum noi ne depărtam înotând prin zăpadă spre locul unde urma să deranjăm liniştea pădurii cu prezenţa noastră.
Înaintam în şir indian. Monotonia care se instalase îmi dădea prilejul să mă gândesc la vânt. De mult timp, un picior îl băgam şi altul îl scoteam din zăpadă. Icniturile se auzeau des, iar respiraţia grea devenise o permanenţă. Din când în când, mă opream să mă odihnesc, sprijinindu-mă cu palmele de genunchii semiflexaţi. Duceam cu mine cea mai multă greutate din grup. Aveam într-o mână trusa criminalistică, iar în spate pistolul mitralieră care la orice dezechilibrare pe terenul accidentat, aluneca spre în faţă făcându-mi înaintarea şi mai greoaie. Înaintam toţi în acelaşi ritm, uneori tuşeam, norişori alburii de transpiraţie se desprindeau de pe feţele noastre. Broboanele de transpiraţie îmi inundau faţa. Mă ştergeam cu batista şi mergeam mai departe. Inspiram adânc. Vedeam acum soarele care trândăvise în pădure, alunecând prin aerul răcoros. În faţă văd o vulpe cu urechile ciulite în sus, care se oprise perfect nemişcată să se uite la noi. Albul de pe pieptul ei a strălucit când a pornit spre pădure, furişându-se uşor, lăsându-ne să ne continuăm drumul. Prezenţa noastră părea că nu o deranjase prea mult. Eram sigur că după ce ne vom depărta, ne va lua urma în speranţa că va găsi ceva resturi de mâncare. De vreme ce totul era acoperit de zăpadă groasă şi ea îşi procura greu hrana.
În jur văd copaci, trupuri inerte, nepăsătoare, stând la cheremul vântului. Lor, probabil le place iarna. Copacii, ca şi natura, nu sunt înfrânţi de iarnă, ei lucrează cu iarna, în jurul iernii. Iarna dă răgaz copacilor să se pregătească pentru urmatoarea etapă, a dezvoltării şi evoluţiei. Chiar dacă iarna îi despoaie de frunze, ei nu se plâng, ei cresc în interior, adunând în tăcere din măruntaiele pământului, seva pentru noul sezon, ieşind victorioşi în lupta cu iarna. Uneori, oamenii sunt asemuiţi cu copacii şi mă întreb dacă omul şi copacul, sunt în acelaşi raport cu iarna; firesc că nu. Pentru a învinge iarna, omul are nevoie de ajutor, inclusiv al copacilor, pe când copacii nu, şi aceasta este una din marile diferenţe dintre om şi copac. Mă gândeam la toate astea pentru a uita de oboseală, pentru că de la un timp încerca cu încăpăţânare să mă domine.
Urcam de vreo două ore şi credeam că nu se mai opreşte nici viscolul şi nici nu mai ajungem la locul căutat. Am întrebat pe unul din muncitori dacă mai avem de mers. Mi-a spus că aproape un sfert de ceas. Pădurea se îndesea, iar arborii erau din ce în ce mai groşi. Din această cauză, lumina era din ce în ce mai slabă. Vântul sufla cu putere, spulbera şi amesteca zăpada atât de tare, încât am fost nevoiţi să ne prindem de mână pentru a nu ne pierde şi a păstra grupul compact. Înaintam greu, mă lăsam condus de grup, grija mea era să nu scap trusa criminalistică din mână, să nu alunec sau să calc greşit. Mergeam prudent, chiar dacă încetineam deplasarea grupului, gândul continuând să hoinarească aiurea. Banuiam că cei ce se întorsese înapoi la cabană, probabil se bucurau de odihnă şi se cinsteau din licoarea lui Bachus pe care o pregătise şeful de ocol. Conștientizam că nu prea le păsa, colegilor mei, de armele ce aşteptau în pădure şi nici de pericolul de a fi descoperite şi însuşite de alţii. În acest moment, îi consideram nişte oameni cu suflete simple, cinici, căutau permanent să tragă binele de partea lor, nu erau dispuşi să examineze prea adânc ceea ce nu puteau pătrunde cu mintea. Oameni ai aparenţelor, al simţurilor, al suprafeţei. Îşi ascundeau neputinţa sub masca înţelepciunii, dorinţa de a trai bine şi uşor sub paravanul dragostei şi înţelegerii faţă de aproapele său. Acest efort, căruia nu erau capabili să-i facă faţă, cred că îi costa mult, i-ar fi dat de gol, lăsând să li se vadă adevărata faţă, parte a caracterului după care lumea nu trebuia să-i cunoască.
- Aici este, auzii glasul forestierului din faţă. Nu vedeam nimic din cauza viscolului, pădurea vuia ameninţător aşa cum vuieşte marea până când îşi primeşte ofranda.
Noi eram în acel loc pentru a lua ceva ce aparţinea pădurii. Acel ceva se afla în acel loc, de când ea era tânără, îi aparţinea, îi fusese încredinţat spre păstrare, ştia probabil pentru ce venisem, se aliase cu vântul pe care-l rugase să bată atât de tare, încât să ne sperie să ne întoarcem, să nu-i luăm ceva ce primise spre păstrare de la un om pe care probabil îl iubise, îl ocrotise şi îl ascunsese de multe ori de ochii duşmanului. Neputincioasă să lupte singură, ceruse ajutorul vântului, pe care permanent îl lăsa să-şi facă mendrele pe pământurile ei.
Grupul se oprise, mi-au trebuit puțin timp pentru a-mi reveni. Mă uitam în jur, dar nu vedeam nimic. Nedumerit, am întrebat unde se află lada, că eu nu vedeam nimic. Forestierul care spusese mai înainte că am ajuns, mi-a arătat deasupra capului său, în bradul falnic lângă care stătea, la înalţime de aproximativ trei metri, o cutie din lemn acoperită cu muşchi, înnegrită de vreme, ascunsă de ramurile bradului care parcă crescuse anume să o ascundă. O vedeai numai dacă te uitai atent.
-Voi, cum aţi decoperit-o? Eu nici acum când mă uit la ea, parcă nu o văd bine.
- Din nimereală, mi-a spus unul dintre ei. Ieri a fost soare şi împreună cu tovarăşul inginer am venit în districtul ăsta la marcat. Când tovarăşul inginer a ajuns la acest brad, i-a măsurat diametrul, apoi pentru a-i da clasa de calitate, s-a uitat spre vârful lui, pentru a-i studia conformaţia. A observat atunci această ladă spânzurată, acolo sus. Pentru a dezlega misterul prezenţei acestei lăzi, m-a pus să mă urc în brad până la ladă, pentru a vedea ce este acolo. Ajutat de ţapină,, m-am căţărat până la ladă. În timp ce îndepărtam lichenii care crescuse în jurul ei, am observat că lada avea capacul orientat spre exterior şi se încuia cu o clampă şi un clempuş. Am tras clampa şi am deschis capacul. În interior am văzut două puşti mitralieră. M-am speriat aşa tare încât am uitat că trebuie să mă mai ţin ca să nu cad din brad. Am alunecat şi cu greu am reuşit să mă prind din nou de copac, pentru a nu cădea. Folosind forţa braţelor şi picioarelor, de data asta, conştient, am reuşit să cobor de unde mă urcasem.
Tovarăşul inginer văzând cât sunt speriat, m-a întrebat:
- Ce-ai văzut în ladă, de eşti aşa speriat?
- Două puşti mitralieră, i-am răspuns.
- Măi să fiu al dracului, nu te cred.
- Nu mă credeţi? Urcaţi să vedeţi.
- Ce fel de mitreliere ?
- Cred că sunt din timpul războiului. Nu sunt din astea pe care le folosim noi în armată pentru instrucţie. Una are răcitor montat pe ţeavă.
- Dă-mi ţapina, a spus tovarăşul inginer.
S-a urcat şi el în brad, a deschis clapa lăzii şi a fluierat de mirare.
- Da, mă, tu chiar ai dreptate, mi-a spus după ce a coborât. Trebuie neapărat să-l anunţăm pe tovarăşul şef de ocol.
Am mers apoi la cabana ,,Înţărcătoare” unde se află telefon, de unde tovarăşul inginer a telefonat la Ocolul Silvic. De aici, ni s-a comunicat să nu mai spunem nimănui despre descoperirea făcută.
Am rugat grupul de muncitori care mă însoţeau să se depărteze un pic de copacul în care se afla lada, pentru a executa câteva fotografii, în care să fixez locul faptei. După ce am executat fotografiile, ajutat de forestieri, am notat caracteristicile bradului şi locul dispunerii acestuia. Deoarece nu existau condiţii de întocmire a procesului verbal la faţa locului, am hotărât să îl întocmesc în momentul când vom ajunge la cabană.
- Te mai poţi urca din nou în brad? l-am întrebat pe cel care îmi relatase întâmplarea.
- Cum să nu, doar asta este una din atribuţiile mele de serviciu.
- Atunci, te rog urcă şi desprinde lada de pe copac. Dar dacă se poate, să o desprinzi uşor şi să-i dai încet drumul jos pentru a nu se sparge.
- E prinsă cu sârmă. Trunchiul copacului a crescut peste sârmă, dar văd eu, o să găsesc locul de unde să o tai.
Când a ajuns în zona lăzii, muncitorul, s-a sprijinit de crengile bradului ce crescuse în zona ei şi cu ţapina a lovit în sărma cu care era legată lada, până ce aceasta a căzut jos. Stratul gros de zăpadă a atenuat impactul, astfel că lada a rămas întreagă.
Fiind cel mai autorizat să deschid şi să studiez conţinutul, am deschis lada şi am văzut în interior o frumuseţe de armament. O mitralieră ,,MG 34 Maschinengewehr” şi un pistol mitralieră ,,MP40”, puse în vaselină, de mai mult de patruzeci de ani de zile. Probabil, atunci când lada a fost prinsă de copac, aceasta a fost prinsă la înălţimea omului, dar cu timpul, bradul a crescut, iar lada a fost ridicată la înălţimea la care a fost găsită. Am executat câteva fotografii prin care am imortalizat poziţia armamentului în ladă.
-Cum se numeşte locul acesta unde am găsit puştile?
L-am întrebat pe acelaşi muncitor.
-Aici este Districtul 4, iar culmea, este Culmea Zboinei. Pe această culme se ajunge în judeţul Vrancea, în localitatea Lepşa, de unde apoi poţi coborî în Soveja.
Lada cu cele două mitraliere trebuia coborâtă până la cabana ,,Înţărcătoare” unde aştepta restul echipei...
La ideea unuia din muncitori, am legat lada cu o sfoară pe care a scos-o din buzunar şi au început să o tragă pe zăpadă ca pe sanie. Ideea a prins, astfel că am coborât repede şi fără probleme până la cabană.
Am introdus lada cu puştile în cabană şi am desfăcut capacul. Privindu-le, cei din cabană nu mai încetau cu comentariile.
- E imposibil să se fi păstrat aşa de bine atâţia ani de zile, concluzionă şeful de ocol care se vedea că se înfruptase bine din ţuica autohtonă.
- Ba cred că este posibil, am precizat eu, deoarece sunt conservate bine, iar oţelul din care sunt făcute, este de calitate. Neamţul tot neamţ rămâne.
De cutia în care se aflau mitralierele s-a apropiat şi soţul mătuşii Nelica, acum şi el cu chef de vorbă, care şi-a dat cu presupusul:
- Eu, cam ştiu ale cui sunt aceste arme.
- Ale cui, nene?, s-a arătat interesat şeful biroului Cercetări Penale.
- Ei! După război, pe această culme care duce spre Soveja, îşi făcea apariţia un singuratic. Se ascundea de autorităţi, era urmărit pentru că dezertase din armată. Ştiu că se numea Pintea. Din când în când îl mai vizita pe tata, care îngrijea de cabana aceasta. Tata avea pregătite pentru el ţigări, chibrituri şi alimente. De fiecare dată, el ne aducea carne de vânat. Tata nu mi-a spus prea multe despre acesta, dar după accentul cu care vorbea, cred că era ungur. Nu ştiu nici de ce, tata se îngrijea să-i procure ţigări şi alimente. Cred că de frică. Cu toate că era paznic de vânătoare, tata, niciodată nu căuta să afle cine trăgea cu arma prin pădure. Când auzeam pocnete de armă, eu îl atenţionam, iar el îmi răspundea că ştie cine trage. Nu era altul decât proprietarul acestor arme. Uneori se auzea foc repetat ca de mitralieră şi cred că atunci, cu acestea se trăgea. Acest Pintea era foarte priceput în a se ascunde. Nu cred că în afară de tata, mai ştia cineva de existenţa lui. Cu ştirea tatălui meu, Pintea nu a dormit niciodată în cabană, însă eu simţeam, uneori, că acesta se mai adăpostea prin grajdul animalelor, dar niciodată cu ştirea tatei. Am uitat să vă spun că această cabană nu a fost de la început aşa. Până în 1954, aici a fost cabană de vânătoare, iar tata, în spate lipit de ea, construise un grajd pentru animale. În anul 1954 a fost renovată. Prin anii 1950, Pintea a încetat să se mai arate la cabană, de atunci au încetat şi focurile de armă de pe culmea muntelui.
Bătrânul s-a oprit din povestit zâmbind, probabil gânduri frumoase despre copilărie şi tinereţe îi năpădise mintea.
- Cu vă cheamă?, l-am întrebat pe povestitor.
- Gheorghe.
- Vedeţi tovarăşe maior, m-am adresat colegului meu, căruia îi revenea misiunea soluţionării pe mai departe a dosarului, nenea Gheorghe v-a aflat proprietarul armelor şi autorul infracţiunii, deci v-a rezolvat dosarul.
- Tacă-ţi gura, locotenent parşiv, nu-ţi depăşi atribuţiile de serviciu, m-a apostrofat prieteneşte maiorul.
O parte din cei din cabană, care au priceput substratul, au râs reţinuţi.
- Şi pentru că vorbeşti neîntrebat, a continuat maiorul către mine, mă ajuți să închei procesul verbal de cercetare la faţa locului, după care voi lua o scurtă declaraţie tovarăşului Gheorghe.
- Şi convingătoare, am completat eu. Iar s-a râs.
- Convingătoare pentru dosar şi pentru procuror, a încheiat maiorul.