Lauda păguboasă a unui hoţ

Astăzi am avut o zi plină, am muncit mult şi nu mă simţeam capabil să mai fac faţă unei călătorii cu trenul de aproximativ două ore pentru a ajunge la domiciliu, de aceea m-am hotărât să rămân şi să dorm în patul de campanie din unitate, în care, la nevoie îmi petreceam nopţile. La ora la care ajungeam acasă nu mai puteam fi de nici un folos familiei. Mă bazam pe faptul că soţia mea este o femeie destoinică şi putea suplini temporar lipsa mea din sânul familiei. Până la ora somnului, m-am hotărât să ies prin cârciumile oraşului, pentru a mai vedea una, alta şi să iau masa. Am mers în centru şi după ce am tras ochiade prin câteva restaurante , m-am oprit la restaurantul Tazlău. Am intrat şi am ridicat mâna în semn de salut prietenesc, primului ospătar întâlnit în cale, înaintând în local, uitându-mă după o masă liberă, aşezată strategic, astfel încât să am în vizor toată încăperea. Intrasem şi altă dată în acest local, dar numai în trecere, iar personalul nu mă cunoştea. Acum mă hotărâsem să consum ceva. Sala de servire, ca de altfel tot localul, nu excela prin eleganţă, dar auzisem că are o orchestră bună în care cânta un chitarist de mâna întâi. Am găsit ce căutam şi după ce m-am aşezat, am comandat un coniac. Cu băutura în faţă, simţeam că dispăruse singurătatea, prietena mea parşivă, gândurile erau din cele mai puţin negre şi se depănau în nuanţe mai atrăgătoare. Aparent liniştit, consumam din băutura comandată. Starea în care eram a fost deranjată plăcut de ospătarul care mă luase în primire şi care pe un ton prietenesc şi cu ţinuta servilă, m-a întrebat dacă nu mănânc ceva. I-am răspuns că poate mai târziu. Imediat după ospătar, în faţa mesei la care eram aşezat, a apărut o fată de înalţime mijlocie, tânără, ochii căprui parcă râdeau, plini de chemări ascunse, pielea bronzată, părul şaten căzut pe umeri într-o neglijenţă dirijată, îmbrăcată cu o bluză subţire, fără mâneci, sub care se ascundea neastâmpărul sânilor şi o fustă ce-i dezvelea până mai sus coapsele frumos conturate, strânsă în talie cu o curea lată din vinilin roşu lăcuit, ţinând în mână o ţigară neaprinsă. Mi s-a adresat direct, întrebându-mă dacă sunt singur.
- Ce vrei? am întrebat-o nepoliticos.
- Am întrebat dacă sunteţi singur, răspunse fata alintându-se şi surâzând în acelaşi timp, fără a mă slăbi din priviri.
- Da, sunt singur, i-am spus!
- Pot să iau loc la masa dumneavoastră? continuă fata.
- Nu, veni răspunsul meu.
- O, dar cine v-a supărat? a reacţionat cea care dorea să se bage în sufletul meu.
- Nimeni…
- Pot să mă servesc cu un foc? insistă în continuare.
- Eu nu fumez, dar poţi să te serveşti singură, arătându-i o brichetă pe care ospătarul din neglijenţă, probabil o uitase pe masa mea. Şi-a aprins ţigara cu gesturi de profesionist în ale fumatului, a tras primul fum slobozindu-l, ţuguind buzele puternic rujate.
- Ai terminat? pleacă te rog, i-am spus vădit iritat. Nu ţi-ai găsit omul, pierzi timpul degeaba…
- Scuze, îmi spuse ducând un deget în dreptul buzelor, depărtându-se cu un mers de manechin, mişcându-şi şoldurile strânse în fusta prea scurtă. Nu i-am mai dat nicio atenţie. Aveam să constat că fata era fără căpătâi, trăia de azi pe mâine din relaţii şi expediente dubioase, ocupându-se de mici afaceri cu ţigari străine, ciorapi, cosmetice şi îmbrăcăminte. După un timp am găsit-o în piaţa oraşului, înconjurată de ţigani şi oameni fără ocupaţie, ducând pe umăr o geantă din care scotea periodic lucruri ieftine, pe care le oferea ilegal spre vânzare.
Restaurantul se aglomerase. Venise şi orchestra. Organistul a executat câteva acorduri la instrumenul său, apoi s-a asezat la masa rezervată instrumentiștilor. Stătea alături de o puştoaică despre care se vorbea că este fiica lui. Din nou a venit ospătarul şi m-a întrebat dacă doresc ceva de mâncare, de data aceasta mi-a spus că le-a sosit specialităţi.
- Ce aveţi ? l-am întrebat eu curios.
- Toate sortimentele de pui, inclusiv ficăţei şi pipote, carne de porc proaspătă şi bună pentru friptură, sortimente proaspete de salam, caşcaval, şuncă presată şi brânzeturi din care putem pregăti un platou gustos, avem peşte de mai multe categorii, inclusiv icre de Manciuria.
- Nu cred, icre de Manciuria, n-am auzit de aşa ceva în târgul ăsta amărât.
- Serios, avem. Şeful nostru se descurcă, are pile, face el personal aprovizionarea, nu se lasă pe mâna celor de la O.C.L. Icrele le-a adus de la Bucureşti şi ne-a spus să le vindem la oameni mai răsăriţi.
- Si eu sunt dintre cei răsăriţi?
- Aşa se pare.
Mi-am dat seama că ospătarul, cu prietenia lui afişată public, ascundea ceva, ori vroia să mă bage la cheltuială, prinzându-mă în plasă prin cuvinte mieroase, ori să mă studieze cum le este obiceiul când întâlnesc clienţi noi. Ca să nu-i intru în vizor ca un client ce poate fi ,,muls”, am comandat ca un om de rând o porţie de ficaţei de pasăre cu salată de castraveţi muraţi.
- Nu doriţi icre de Manciuria? Păcat, altă dată n-o să mai găsiţi.
Oare de ce acest ins imi spunea că altă dată n-o să mai găsesc, era sigur că voi mai veni şi altă dată ? Nu mă cunoştea, nu ştia unde lucrez, am presupus că a rostit o frază uzuală cu care atrăgea clienţii.
Atmosfera din local se făcuse tulbure, datorită fumului de ţigară şi sistemului precar şi primitiv de ventilaţie, dar mă acomodasem cu ea. Chitaristul îşi ,,încălzea” şi el instrumentul, se vedea că are stofă de muzicant. Lumea îl urmărea, zgomotul localului se atenuase, majoritatea îl priveau şi aşteptau să cânte. El, rezervat, îşi vedea de chitara lui, ca de ceva drag, îi alinta corzile, nu o forţa, sunetele erau melodioase, calde, asemănătoare cu vocea unui copil care se alinta mângâiat de mama sa. La masa mea s-a prezentat un bărbat însoţit de o femeie şi m-au întrebat dacă locurile sunt libere şi pot să le ocupe. Bărbatul m-a asigurat în chip de scuză că nu vor sta mult. Femeia mă privea rugător şi prietenos. Le-am spus că locurile sunt libere şi că pot sta cât doresc. Mi-au mulţumit amândoi prieteneşte. Am înţeles din start ca nu sunt soţ şi soţie. El purta verighetă, ea un inel cu diamante. Ea posesivă, ilustra o extravaganţă de femeie săracă, care nu prea are cu ce sau nu se pricepe să se îmbrace, dar care vrea să iasă în evidenţă cu ceva vestimentar. El ascultător, atent ca nu cumva să o supere. Exuberanţa ei era totuşi ponderată, bine cumpănită, dar care ascundea rezerve neutilizate încă. Bărbatul mi s-a părut un pic cam necioplit, un tip arogant, neputincios în faţa exuberanţei femeii. Au angajat o discuţie în doi, eu văzându-mi aparent de paharul meu. A venit şi ospătarul care le-a luat comanda.
- Câte o friptură de porc şi vin Cotnari, a spus bărbatul, fără a mai întreba dacă însoţitoarea sa doreşte altceva. Mi-am zis că acesta ori nu cunoaşte bunele maniere, ori stabilise amândoi dinainte ce să consume. Era doar o observaţie de-a mea, ce nu avea legătură cu ce se întâmpla între cei doi.
- Mă gândeam la Paula, spuse el. Acum mă aşteaptă cu flori în vază. Şi-a făcut baie, s-a pieptănat. Pieptanatul e una din plăcerile ei. Are părul lung şi dacă îl lasă liber îi ajunge până la mijloc. Mi-a pus halatul în cuier şi pijamalele în baie pe un suport. A făcut curăţenie în bucătărie. De fapt, aceasta străluceşte întotdeauna de curăţenie. Pe o tavă pe masa din bucătărie stau tartinele cu branză, şunca şi friptura care mă aşteaptă lângă o sticlă cu vin.
- De unde ştii tu toate astea, mă, spuse fata, schiţând un zâmbet forţat, ești ghicitor în stele?
- Ştiu pentru că aşa mă aşteaptă de fiecare dată, în ajunul zilei ei de naştere. Dialogul a fost înterupt de ospătar care a venit cu mâncarea pe care o comandasem şi eu şi ei. Orchestra a început să cânte şi toţi consumatorii îşi îndreptară privirile spre podimul orchestrei iluminat de o lampă neon, culoare albastră. În tavan, deasupra ringului de dans era montată o sferă placată cu bucăţi de oglindă ce se rotea. Bucăţile de oglindă captau lumina neonului, proiectând-o apoi prin sală sub forma unor bulgări virtuali de lumină. Mâncam toţi în linişte, metodic, ca şi cum am fi îndeplinit un ritual. Ambianţa îmi pria. Îmi cercetam în voie convivii, erau de vârsta mea. Dialogul dintre ei îmi întări convingerea că nu sunt căsătoriţi şi că pe el îl aşteaptă acasă o soţie iubitoare şi harnică. Însoţitoarea lui era o poamă din cele pe care le găseşti în toate mediile, care nu pot trăi fără a exploata pe cineva, fără a profita de pe urma farmecelor cu care le-a înzestrat natura. Multe din acestea sunt căsătorite şi cu toate că au un soţ care le oferă confortul material pe care şi-l doresc, nu pot trăi fără să nu aibă şi un amant. Avea braţele pline de brăţări, care se loveau între ele, scoţând un clinchet vesel. Bărbatul, în schimb, era tipul de om descurcăreţ, care face bani din orice şi pe orice cale, părea că are toate treburile rezolvate şi singura cale de a nu se plictisi este să-şi înşele soţia, petrecând cu femei dispuse să-i umple timpul şi să-i cheltuiască banii. Vocabularul şi comportarea nu trădau un tip cultivat, nu făcea bani cu mintea, iar mâinile nu-l trădau că ar scoate bani din spart piatra. Era ceva neclar cu el, de aceea m-am hotărât să le urmăresc dialogul mai atent şi să-mi pun auzul în situaţie de alertă. Intrase în scenă chitaristul cu un cântec lent, cu floricele şi acorduri prelungite. Melodia era şi pe placul meu. Cânta frumos, iar aplauzele celor din local erau pe măsură. Ascultam toţi vrăjiţi orchestra, într-o linişte ce nu este specifică locurilor unde se consumă alcool.
- Sunteţi singur? m-a întrebat femeia cu care împărţeam masa.
-Nu sunt singur, suntem împreună, i-am răspuns zâmbind.
Amândoi au chicotit.
- Nu sunt singur, sunt căsătorit, iar în serile când nu reuşesc să merg acasă, obişnuiesc să-mi plimb singurătatea prin localuri.
- Eu, spuse barbatul, intru în localuri doar în fugă, pentru o friptură sau o gustare, cum este acum, în rest,sunt ocupat tot timpul.
In timp ce vorbea, îşi explora atent măselele cu o scobitoare, iar resturile pe care le descoperea le înghiţea după ce le examina atent, ţinându-le între degete să vadă ce înghite. Obicei de om prost crescut, dar şi de lipsă de respect faţă de cei din jur.
- De ce nu vă găsiţi o fată? interveni din nou spontan femeia, majoritatea celor din restaurant sunt însoţiţi.
- Bine ziceti, majoritatea. Eu fac parte din restul, am acasă două fete, şi o fată nu e un obiect pe care să-l găseşti, i-am spus.
Femeia a tăcut. Bărbatul a însoţit-o la dans. În timp ce se apropia de partener, mi-a aruncat o uitătură fugară trecând braţul în jurul mijlocului însoţitorului ei. Au dispărut spre ringul de dans care gemea de lume. Într-un târziu, orchestra a încetat, iar solistul vocal a anunţat pauză de un spriţ. Din mulţime au venit şi comesenii mei. S-au aşezat la masă şi după ce au sorbit cu poftă vin din pahare pentru a-şi potoli setea creată de efortul depus în timpul dansului, femeia i s-a adresat bărbatului :
- S-a făcut târziu, te aşteaptă Paula facută baie şi pieptănată.
- Da, mă aşteaptă nerăbdătoare, trebuie să mă aştepte, mâine e ziua ei de naştere şi i-am promis că o ajut să-şi facă ziua la serviciu. Îi asigur muzica şi cele necesare gurii.
- De unde ai tu muzica? Nu te preocupă aşa ceva.
- Ei nu! Să vezi ce combină muzicală am. E ca o geantă diplomat, nici nu zici că-i combină muzicală.
Când am auzit despre combina muzicală ca o geantă diplomat să-mi cadă ochii în gură, cred că dacă aş fi mâncat ceva şi aveam mâncarea în gură, sigur m-aş fi înecat. Îmi fugise gândul la un furt prin spargere dintr-o locuinţă din care se furase, printre altele şi o combină muzicală, pe care proprietarul o descria ca fiind montată din fabricaţie într-o geantă tip diplomat. Acest tip de combină nu se găsea în comerţul autohton, proprietarul o cumpărase dintr-o ţară arabă, unde lucrase câţiva ani. Văzusem fotografia combinei muzicale, în cartea tehnică şi într-adevăr, dacă nu o deschideai să vezi ce este în interior, jurai că este geantă diplomat. Nu văzusem aşa ceva în comerţul nostru de stat. Asemănarea dintre descrierea făcută de comeseanul meu cu ceea ce ştiam eu despre combina muzicală tip diplomat, furată din locuinţa lui Cenuşă Ion, că despre acest furt era vorba, era izbitoare, de aceea, cu toate că mă pregăteam de plecare, am cerut ospătarului să-mi mai aducă un coniac. De teamă că muzica va începe din nou să cânte, iar eu nu voi mai putea auzi dialogul acestora, l-am întrebat pe ospătar:
- De ce muzica cântă aşa tare ? Aici oamenii vin să închege o discuţie, să se înţeleagă şi dacă orchestra cântă aşa, cum să se mai înţeleagă ?
- Nici vorbă de aşa ceva, mi-a răspuns ospătarul, ca un cunoscător în domeniu. Aici oamenii într-adevăr vin să se întâlnească, dar nu pentru discuţii interesante. Aici vin să se studieze unii pe alţii, mai mult se privesc, se cântăresc din ochi, mulţi vin să acosteze femei cu care să se culce. Ăsta e scopul lor, fără conversaţii interesante. Şi femeile, majoritatea vin tot pentru aşa ceva. Despre ce aţi vrea să stea de vorbă nişte oameni, în clipele când se gândesc la sex, decât la modalitatea prin care să acosteze tipul sau tipa pe care a pus ochii. Şi cea mai uşoară cale de a-ţi atinge scopul este invitaţia la dans. Despre ce aţi vrea să stea de vorbă asemenea oameni? Dacă n-ar fi orchestra, majoritatea n-ar avea cu ce umple momentele de tăcere, ar simţi că nu este locul lor aici şi ar pleca în altă parte, unde au nevoie doar de gesturi. Restul să facă muzica. Nu-i vedeţi că nici unul nu mai dansează un dans ca lumea. Toţi ies la dans să se pipăie, să se îmbrăţişeze, să se miroasă şi să constate dacă se potrivesc pentru acţiunile ce vor urma.
Am tăcut, constatând că ospătarul are dreptate, iar eu rămăsesem în urmă şi învechit, cu toate că încă eram tânăr. Văzându-se abandonat, ospătarul îşi făcu de lucru prin sală, fără a-mi mai da atenţie. Probabil constatase şi el că eram rămas în urmă în materie de procurat plăceri.
Bărbatul si femeia, comesenii mei, nu observaseră uimirea mea, nu ştiu dacă mă schimbasem la faţă şi chiar dacă aşa ar fi fost, la lumina existentă nu s-ar fi observat. De fapt, cei doi nici nu-mi prea dădeau atenţie, se studiau unul pe altul.
- Şi unde faceţi petrecerea mâine? m-am adresat eu pentru prima dată bărbatului.
- Soţia mea lucrează la Întreprinderea de Gospodărire Comunală din oraş, este contabilă, şi sărbătoreşte la serviciu cu colegii.
Răspunsul acestuia fusese îndeajuns pentru mine ca să îmi rezolv dosarul şi să recuperez măcar o parte din bunurile furate. Odată găsită combina muzicală, chiar dacă nu era el hoţul, puteam merge lesne pe fir până la autorul furtului. Petrecăreţii de la masa la care stăteam, au plecat din nou să danseze. Acum îi vedeam pe ring, dansau lent îmbrăţişaţi. Cred că mergeau la dans mai mult să se îmbrăţişeze decât să danseze. Eu mă gândeam la dosarul meu, rememoram actele şi probele existente, făceam în gând planul de bătaie pentru a doua zi. Am fost întrerupt de bărbatul şi femeia care se întorceau la masă, aşezându-se îmbujoraţi pe scaune.
Au ciocnit şi şi-au stins din nou setea provocată de dans, cu vin Cotnari.
- Restaurantul, spuse bărbatul, are o orchestră bună, este extraordinar să dansezi după o muzică ce ţine ritmul, bateristul face toată treaba.
- Dar şi chitaristul, adăugai eu.
-Da, şi el, amândoi sunt muzicanţi buni, răspunse bărbatul. Dumneavoastră nu dansaţi? continuă acesta. Felicia, prietena mea, ar fi dispusă să vă fie parteneră, dacă fireşte nu aveţi nimic împotrivă. Femeia mi-a surâs, spunând:
- Ţucule, ce o să-şi închipuie domnul despre mine?
- Ce să-şi închipuie? că-ţi place dansul. Ce altceva să-şi închipuie!
- Sunt ameţit, am spus. Adică m-am îmbătat în toată regula. Nu pot şi nici n-ar fi politicos să invit la dans o domnişoară când nu sunt sigur pe picioare.
- Nu pari pilit, spuse femeia, privindu-mă cu seriozitate.
- Nu par, dar sunt şi de aceea trebuie să plec.
Orchestra atacase un nou blues. Luminile deasupra ringului se stinseră şi rămase doar neonul albastru, semn că era ultima melodie pe care o cânta. Consumatorii fremătau în ritmul muzicii. M-am ridicat, am lăsat pe masă banii pentru consumaţie, aşa cum era scris în nota de plată, bineînţeles cu ciubucul aferent. Ospatărul atent se şi prezentă la post. A luat nota de plată şi banii. Femeia mă privea cu interes. În trecere, i-am atins discret mâna, în semn de rămas bun. M-am strecurat încet printre mese, uitându-mă încă o dată în urmă, pentru a-mi fixa mai bine în memorie figura celui cu care mâine urma să mă întâlnesc din nou. Nu mi-am luat rămas bun de la el în speranţa revederii la o altfel de petrecere. Am ieşit din restaurant. Am dat de strada aproape pustie. Era răcoare. Cu mâinile în buzunare mergeam agale spre patul meu de campanie. Eram vesel. Înaintam pe trotuar, lovind cu piciorul ghemotoacele de hârtie pe care le întâlneam abandonate anapoda în cale, fără frica de a fi văzut de cineva cunoscut, deoarece sosirea mea recentă în acest oraş reducea foarte mult sau reducea la zero această posibilitate. Pierdusem singurătatea pe traseu. Nu se mai putea apropia de mine. Gândul că mâine voi rezolva cel puţin un dosar cu autori necunoscuţi, îmi crease o stare de euforie. Mă felicitam că din comoditate, hotărâsem să nu mai plec acasă şi să colind prin restaurantele din oraş. Îmi ieşise norocul în cale, sau poate el m-a chemat arătând că încă există. Puteam face orice altceva în această seară, numai să merg prin localuri nu. În activitatea mea îmi mai ieşiseră în cale asmenea chilipiruri sub diverse forme, dar recunosc că sunt alţii mult mai norocoşi ca mine. Pe unii parcă îi caută hoţii, iar ei numai să-i prindă. Eu nu fac parte din această categorie, la mine norocul se iveşte rar, răzbesc în viaţă doar perseverând şi muncind. Când am ajuns la unitate, aveam în minte, deja pregătit, planul de bătaie pentru a doua zi. M-am culcat strângând în braţe răceala albă a pereţilor, cuibărindu-mă în lenjeria cazonă cu iz de mucegai. M-am trezit, ca de obicei la ora cinci, m-am spălat în baia unităţii care avea şi o chiuvetă cu oglindă unde în condiţii precare te puteai totuşi bărbieri. Am făcut ordine în camera unde dormisem, apoi am coborât la camera ofiţerului de serviciu, pe care l-am rugat să-i dea telefon sergentului major Popa, un lucrator tânăr, dar foarte isteţ şi harnic, cadru de viitor cum se spune despre asemenea oameni, pe care să-l cheme mai devreme la serviciu. Cu el mă hotărâsem să pun în aplicare planul pentru prinderea autorului, în cazul furtului din locuinţa lui Cenuşă Ion.
Nu după mult timp, în biroul meu, a intrat sergentul major Popa Victor care, după salutul uzual, m-a întrebat:
- Ce s-a întâmplat, tovarăşe căpitan, avem de treabă?
- Da Popa, avem de treabă. Avem de făcut o treabă frumoasă, de aceea înainte de a începe, trebuie să ne sfătuim. I-am spus lui Popa ce aflasem seara la restaurant şi l-am întrebat ce părere are. Cum ar trebui să acţionăm.
- Părerea mea este că trebuie să-l aşteptăm la intrarea în sediul unităţii la care lucrează soţia, ,,îl umflăm " cu tot ce are asupra lui, îl aducem la sediu şi începem cercetările.
- Este o cale de urmat, i-am spus colegului meu, dar există ceva nerezolvat în această problemă. Dacă comeseanul meu de aseară a cumpărat combina de la altcineva care cine este fi adevăratul hoţ? Ce impresie şi-ar face colegii doamnei Paula, văzându-ne pe noi înfăşcându-i soţul cu cele pregătite pentru aniversare? Nu. Această femeie nu trebuie jignită. Din puţinele date pe care le am despre ea, rezultă că este fără cusur, iar asupra unor astfel de oameni nu trebuie să arunci cu noroiul altora. Trebuie să acţionăm în aşa fel, încăt din ecuaţie să scoatem soţia presupusului făptuitor.
- De ce? a întrebat Popa pe un ton molatic.
- Această femeie nu este implicată cu nimic. Dacă i-am strica petrecerea, va rămâne cu o amintire urâtă pe care n-o va uita niciodată. Crezi că are rost să jignim această femeie? Sunt sigur că nu ştie nimic de năzbâtiile soţului.
- Nu. Dar cum să facem?
- Mă gândesc să-i lăsăm să petreacă şi acţionăm după aceea.
- Păi, nu pierdem momentul operativ?
- Nu-l pierdem, pentru că doar noi ştim ce trebuie şi o cruţăm şi pe doamna Paula de bârfa colegilor de serviciu.
- Cum credeţi că am putea acţiona?
- Mâine dimineaţă îi facem percheziţie domiciliară, găsim corpul delict şi de aici ştii ce urmează.
- Dăm vrabia din mână, pe cea de pe gard?
- Acum încă nu avem vrabia în mână, urmează să o prindem şi cel mai lesne, pe vrăbioiul nostru îl vom prinde în cuibul său. Am pregătit dosarul, pentru ca amândoi să-l studiem în amănunt.
Trebuie să ştim cu exactitate ce bunuri s-au furat şi caracteristicile acestora. Vom intreprinde în secret şi ,,legendat”, măsuri de identificarea doamnei Paula. Îi vom afla domiciliul şi dacă avem aceste date, lesne vom afla cum se numeşte bănuitul nostru în furtul din locuinţa lui Cenuşă Ion. După aceasta, voi întocmi un plan de măsuri pe linia descoperirii autorilor furturilor din locuinţe pe care îl voi prezenta conducerii pentru aprobare şi, astfel, vom respecta şi normativele după care ne desfăşurăm activitatea.
- Eu ce trebuie să fac? m-a întrebat Popa.
- Ce este mai uşor. Afli numele presupusului autor. Pentru asta ştii ce trebuie să faci?
- Bineînţeles.
- Ne găsim la ora 12 pentru a definitiva modul de acţiune pentru mâine dimineaţă.
- Femeia se numeşte Plăcintă Paula, mi-a spus Popa la întâlnirea de la ora 12, lucrează contabil la Întreprinderea de Gospodărire Comunală, iar soţul ei se numeşte Plăcintă Emil. Din expunerea făcută de Popa, rezulta domiciliul şi celelalte date necesare acţiunii ce urma să o întreprindem.
- Eu zic ca mâine dimineaţă să declanşăm acţiunea la ora 6,30, pentru că la această oră este lumină afară, iar lumea s-a trezit şi încă nu a plecat la serviciu. În plus, la această oră găsim mai uşor martori, pentru a asista la percheziţia domiciliară pe care o vom face.
- Este bine, a aprobat Popa. Unde ne întâlnim mâine dimineaţă ?
- În faţa blocului unde se află apartamentul în care vom face percheziţia.
În locuinţa lui Plăcintă am găsit, pe lângă combina muzicală care era aşezată în casă la loc de cinste, şi un covor furat odată cu combina.
În urma noastră, în casă, a rămas soţia înmărmurită de frică, privind cum părăseam locuinţa, luând cu noi bunurile ce fusese furate şi pe soţul ei încătuşat. În holul miliţiei, încătuşatul nostru a explodat:
- Haita, haitaaa...făcând referire la amanta sa, m-a nenorocit haita, o să spun tot, am s-o trag şi pe ea după mine.
Rostea cuvintele cu buzele modificate de emoţia care îi boţise faţa.
- Lasă că îţi arăt eu. Am să spun eu la toţi cine eşti. Eşti o curvă, asta eşti. M-ai făcut să-mi sacrific ce aveam mai scump. Să te ia dracu de haită, băgate-aş în măta de haită.
Rostea fără încetare acuze la adresa haitei. Un caleidoscop de expresii se succeda pe chipul lui, faţa îi era doar mânie şi dispreţ, îndreptate în primul rând spre cea pe care o făcea haită, dar şi spre el, că s-a lăsat prins. Detesta eşecul său, dar mai mult mă detesta pe mine că nu mi-am văzut de treabă. Singura pe care nu o detesta în acele momente, era cred, soţia lui. L-am condus în biroul meu. Intrigat de ceea ce striga, am simţit nevoia să-i spun :
-Singura haită din viaţa ta, eşti tu. De ce găseşti pe alţii vinovaţi pentru nelegiuirile pe care le-ai făcut tu?
El m-a privit, şi ca şi cum s-ar fi declanşat resortul plânsului, a izbucnit în hohote. L-am lăsat să plângă pentru a se mai elibera de tensiunea care-l stăpânea.
- Linişteşte-te, i-am spus după ce mi-am dat seama că a căpătat puţină încredere în mine. Avea nevoie de o vorbă bună, de aceea i-am spus:
- Hai linişteşte-te, doar n-ai făcut moarte de om, dacă eşti bărbat, cum te-ai încurcat, aşa te vei descurca. În viaţă mai sunt şi necazuri de care omul trebuie să treacă. În aceste situaţii dovedeşte cât este de tare.
S-a oprit din plâns, în vreme ce obrazul i se liniştea din ce în ce mai mult în semn de capitulare.
- Aveţi să-mi daţi o ţigară?
Nu fumam, dar în sertar păstram mereu ţigări, deoarece ştiam că omul de multe ori şi în special fumătorii, pentru a se calma, aveau nevoie să fumeze o ţigară. Prin acest mijloc, deseori, atrăgeam pe făptuitor de partea mea, îl făceam obligat să fie sincer, să se ruşineze şi să nu poată răspunde politeţii mele decât recunoscând adevărul. Era în interesul meu ca cei cercetaţi să fie de aceeaşi parte cu mine.
- Da, i-am răspuns, scoţând din sertar un pachet de ţigări pe care i l-am pus pe masă. I-am dat şi o brichetă. Şi-a aprins cu grabă şi îndemânare de fumător o ţigară, trăgând cu poftă în plămâni. Ţigara se topea cu repeziciune în graba lui de a-şi completa nevoia de nicotină din organism. Tăcea, tăceam şi eu. Îl priveam şi aşteptam. În astfel de cazuri trebuie să aştepţi, să-l laşi pe om să se aşeze, dar nu atât cât să-i permiţi să-şi pregătească scenariul care să-l pună în avantaj, de aceea l-am întrebat:
- Îmi spui ce s-a întâmplat?
- Vă spun, răspunse cu tăria omului plin de ură, care vrea să se răzbune pe ceva. Şi îşi începu destăinuirea. Nu-l întrerupeam deocamdată, iar de grăbit nu aveam niciun motiv. Îl studiam în faza în care ştiam că vorbeşte despre adevăr pentru a ghici atunci când minţea. Doar când vorbea despre soţie spunea adevărul, în rest minţea de îngheţau apele. Îşi iubea prostul soţia cu adevărat, pentru că o descria fără cusur şi din când în când, ochii i se umezeau din cauza regretului că s-ar putea să o piardă. Era singurul lui regret.