Dureroasa facere de bine

La una din întâlnirile lor ocazionale, directorul Ionescu s-a arătat foarte supărat. I-a spus inginerului Vrânceanu că deocamdată a rămas fără şofer pe maşina de serviciu.
- Ce s-a întâmplat? a întrebat Vrânceanu, cu adevărat curios.
- Ce să se întâmple! În una din seri, acum vreo două luni de zile, Dumitru, şoferul meu, mergea spre casă şi pe stradă a văzut un bărbat care lovea o femeie. S-a dus la el şi i-a cerut să înceteze, să nu mai lovească femeia. Scandalagiul era beat, vorbea tare şi urât. L-a atacat pe Dumitru şi acesta s-a apărat. L-a cam ciufulit pe beţivan, dar cât s-au hârjonit ei în stradă au apărut şi curioşii, care vezi doamne, au fost indignaţi de scandalul produs. De pe la ferestre au început să ia atitudine oamenii de bine, cum se întâmplă în astfel de cazuri. După o săptămână şi ceva Dumitru a fost chemat la miliţie şi cercetat cu privire la faptă. Era reclamat că l-a lovit pe cel care începuse scandalul cu femeia în stradă şi că deranjase ordinea şi liniştea publică. La dosar, beţivanul ataşase şi un certificat medico-legal, prin care se menţiona că în urma loviturilor i s-au produs leziuni care necesitau mai multe zile de îngrijiri medicale, nu ştiu precis câte. Cert este că Dumitru al meu a fost arestat. Când am auzit, să leşin. Dumitru, ruşinos cum este, nu mi-a spus nimic. Îl văzusem eu că în ultima perioadă era cam abătut, dar n-am dat importanţă. Am zis că e ceva trecător şi dacă el nu mi-a spus nimic, nici eu nu-l puteam descoase. Când mi-a spus era târziu să mai pot face ceva pentru el. Ei, acum este arestat, iar eu trebuie să-mi caut alt şofer şi nu ştiu unde să-l găsesc. Dumitru era un şofer foarte bun, era meseriaş, gospodar, curat, politicos, un băiat simţit cum nu mai văzusem până la el. Era şi mecanic auto, nu aveam nevoie să duc maşina la atelier, nu ştiu când o repara, că permanent maşina mea de serviciu era în stare bună de funcţionare. El ca om, era curat şi aşa păstra permanent şi maşina. Dacă era nevoie stătea după mine douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, fără să scoată un cuvânt. Îmi pare rău pentru el, dar acum nu am ce să mai fac, l-am pierdut.
- Da, într-adevăr este o problemă. Nici eu nu am auzit nimic până acum. Dacă spunea, poate se putea găsi o cale legală pentru a fi ajutat.
Pentru Dumitru Neagu, şoferul directorului, odată cu intrarea în penitenciar, începea o viaţă de calvar.
- Ce hram porţi puişor? întrebă Americanu, unul din matahalele celulei în care fusese introdus. Obiceiul este ca cel nou, intrat în celulă, să-şi deşerte sacul în faţa colegilor de cabană. Omor, viol, furt, escrocherii, cu cine avem de-a face? De ce taci puişor? Te fac eu să vorbeşti. Eu te-am salutat, te-am întrebat dacă eşti primar, ţi-am spus că eşti bine venit, tu de ce coada lu' căţel nu deschizi staţia de amplificare?
Dumitru simţea că nu se poate apăra de matahala care îi cerea să vorbescă, de aceea a răspuns:
- Nu sunt primar, n-am fost niciodată, sunt muncitor.
Toţi cei din celulă au izbucnit în hohote de râs. Mamă ce fraier, ăsta-i coldan, spuneau unii oprindu-se din râs.
- Sunt condamnat pentru ultraj contra bunelor moravuri şi vătămare corporală, a adăugat apoi Dumitru.
- Şi cum l-ai afânat pe agarici, continuă Americanu, i-ai dat cep sau i-ai bulit calculatoru'.
- Nu înţeleg, nu ştiu ce înseamnă...
- Ai să înveţi!
Şi neanunţând nimic, Americanu, jap, pleosc!
- Asta-i început de afânare. Acum ai înţeles. Ţi-am explicat practic ce înseamnă afânare. Şi dacă încă n-ai să înţelegi, nu-ţi place cum ţi-am predat şi vrei să-ţi fac oasele tărâţe, reclamă-mă la barono când va deschide uşa. Cu asta ţi-am făcut primirea. Nu prea înţeleg ce cauţi tu printre noi! Aici toţi suntem oameni fini.
Dumitru Neagu rămase năucit de loviturile primite. Sângele îi curgea din nas şi se prelingea pe buze, era ca anesteziat, de acum ar fi putut primi şi alte lovituri fără să se clintească. Dintr-un pat de la parter s-a ridicat o altă matahală în chiloţi, scărpinându-şi burta, zicându-i :
- Am să-ţi arăt cum se face prezentarea fără afânare. Fii atent la mine: Eu sunt Gică Dihoru, în libertate sparg broaşte sau alte încuietori care mă împiedică să-mi fac meseria, smulg gratii, golesc buzunare, fleacuri din astea, trebuie să trăiesc şi eu, nu? Ultima dată îmi era milă de nevasta mea, a mea zic, cu toate că nu-mi e cu acte. Trăia dezbrăcată şi-mi era milă de ea, când vedeam că trece şi se uita lung după îmbuibate. Am dat o gaură la Universal, o găurică pentru articole de damă, pe care numai când le atingeai simţeai că strângi femeia în braţe, ha,ha,ha.... Din patul ei m-au ridicat caraliii şi oamenii negri cu picioru ' 47 şi m-au adus aici. Am fost domn, n-am băgat-o şi pe ea la apă, eu cu femeile m-am purtat întotdeauna blând, că ne fac poftele şi sunt mai slabe decât noi, am luat toată fapta asupra mea. Mi-au tras ăştia patru coţi, vezi doamne că nu au recuperat paguba şi sunt recidivist.
Matahala dădea din mâini ca să-şi susţină monologul, iar ceilalţi râdeau, acoperindu-i pe alocuri vorbele. Râdeau să-i facă pe plac şefului, că altfel cel ce nu râdea era luat la întrebări. Unii râdeau şi de pofta cu care râdeau ceilalți. Râdea şi Dumitru, chiar dacă sângele i se închegase în bărbie.
- Îţi vei face culcuşul puişor, a continuat matahala, aici deasupra gagiului ăsta, nea Ispas, el spune că este economist, dar noi îi spunem contabil. A tot învârtit condeiul prin actele cooperativei la care lucra, că a băgat în buzunarul propriu peste salariul lui, zeci de mii de lei.
Gagiul, era un tip de vreo cincizeci de ani, stătea întins pe pat cu faţa în sus şi îşi legăna încet pe pernă capul chel, lunguieţ ca un ou presărat cu pistrui negri şi roşii. Zâmbea cu nişte buze cărnoase şi umede. Ochii care abia se zăreau din tăietura pleoapelor, clipeau mărunt, făcând să se mişte genele cuprinse parţial de un fel de albeaţă.
- E om deştept, spunea Dihoru, behăind într-una, ştie să povestească multe filme, e mort după artiste, staruri de cinema, cum spune el, ştie cu cine sunt măritate, câţi copii au, în ce filme au jucat, cap nene, nu jucărie. Nevasta l-a lăsat, dar are una cu care a tocat banii mangliţi, care lunar îl vizitează şi-i aduce pachet şi reviste cu pozele artistelor. Cucoana îi ştie bine hachiţa şi nu vine să-i aducă pachet dacă nu are şi o revistă ,,Cinema” cu ea. I-a mai rămas ei ceva caşcaval de la el, că altfel n-ar veni ea ca proasta, o are el cu ceva la mână, nu-l vezi, mai are o chemare, şi laba lui păroasă şi mare se sprijini pe patul alăturat.
Aici locuieşte nea Moise, băiat de băiat, e babor de frunte, când cadrist şi te angajează unde îţi pofteşte inima, fără să ai carte, înălţime, greutate sau alte alea ce se cer uneori, când miliţian şi te scoate din toate încurcăturile, când achizitor de vite şi piei de animale, trei femei a aiurit potlogarul. S-a căsătorit cu toate trei, fără să divorţeze de vreuna. I-a mers, că harul de escroc nu se găseşte pe toate drumurile, i-a curs ceva timp lapte şi miere în gura sfântă, că proşti se găsesc pe toate drumurile, trăia pe picior mare, ţoale, lux, haleală bună ehe-he-he... numai că i s-a înfundat şi a ajuns la pandaimos să stea cu noi, să postească cât o mie de sfinţi. Ceilalţi din jur sunt alonjori, alpinişti, ambasadori, fraieri fără importanţă. Aşa trebuie să te prezinţi tovarăşilor, cum l-am prezentat eu pe nea Ispas şi pe nea Moise.
Dumitru ştia acum ce să spună, dar a fost deranjat de deschiderea uşii de la celulă. Supraveghetorul s-a uitat direct la el şi văzându-l plin de sânge, l-a întrebat cine a făcut asta. Dihoru se retrăsese în patul lui, făcându-se chitic. La fel procedase şi Americanu.
- Am alunecat şi am căzut, justifică Dumitru sângele de pe faţă.
- Cine te-a lovit ? pentru că nu puteai să cazi şi să-ţi curgă sânge din nas. Americanule, tu ai făcut asta, că ăsta-i obiceiul tău, dar zi mersi, ai scăpat că ăsta nu te reclamă, însă va veni vremea să se găsească un fraier sau un om deştept şi curajos care să-l doară undeva de pumnii şi palmele tale şi atunci să ştii, că de mine nu scapi. Tot te prind călcând pe bec şi atunci să te ferească Dumnezeu. Te dai mare în faţa primarilor? De ce nu te dai mare în faţa mea? Te-ai făcut mic şi nu spui nimic? Tu, i-aţi bocceaua, îi spuse lui Dumitru şi mergi cu mine să te prezint comandantului, are o treabă pentru tine.
Pe drum, supraveghetorul schimbă tonul .
- Comandantul penitenciarului, a spus el cu voce joasă, m-a anunţat că de la Inspectoratul Judeţean de Miliţie a primit o adresă prin care se solicită ca tu să fii transferat pentru a executa munci în cadrul inspectoratului. Ce meserie ai, de eşti solicitat oficial?
- Sunt şofer şi mecanic auto.
- Da, cred că au nevoie de mecanici auto. Afară te aşteaptă o maşină a miliţiei, o dubă, care te va duce la noul loc de detenţie.
În curtea închisorii îl aşteptau doi miliţieni îmbrăcaţi în uniformă, unul dintre ei a întrebat:
- El este clientul?
- Da, a răspuns subofiţerul închisorii.
După ce miliţianul care vorbise s-a apropiat de Dumitru, i-a poruncit:
- Întoarce-te cu spatele, să te încătuşez.
Dumitru auzi ţăcănitul sacadat al cătuşelor şi simţi cum cercurile se strângeau dureros în jurul încheieturilor.
În formaţie de trei, doi miliţieni şi un deţinut, s-au prezentat în faţa şefului miliţiei judeţene.
- Te-am adus aici, a spus şeful miliţiei, după ce a primit şi a răspuns salutului celor doi subofiţeri, ca să ajuţi la punerea la punct, cât se poate, a maşinilor din parcul auto al inspectoratului. Avem câţiva civili care le repară, dar mai e nevoie de forţă de muncă. Din referinţele pe care le ai, rezultă că eşti un bun meseriaş şi te pricepi la motoare ,,Dacia”.
De asemenea rezultă că infracţiunea pentru care ai fost condamnat, nu prezintă pericol social deosebit. Infracţiunea pentru care ai fost condamnat se sancţionează mai mult cu scopul de a scădea numărul evenimentelor, să bage frica în oameni, mai bine zis. Vei fi încadrat într-o grupă de deţinuţi care lucrează la liber, ca şi civilii, numai că trebuie să dormi în arestul nostru şi nu ai voie să pleci unde vrei şi când vrei. Dacă conştientizezi norocul care a dat peste tine, vei respecta regimul la care eşti supus, dacă nu, la prima abatere vei fi transferat din nou la penitenciar. Regulile după care îţi vei desfăşura activitatea ţi se vor explica de subofiţerii de la arest. Îl luaţi şi îl predaţi şefului arestului, spuse în încheiere inspectorul şef.
- Am înţeles! au spus cei doi.
- Sunteţi liberi.
- Să trăiţi, au salutat cu toţii şi au părăsit biroul comandantului.
În faţa intrării arestului erau strânşi cinci inşi în civil, toţi tunşi zero, supravegheaţi de un subofiţer de miliţie. Stăteau şi aşteptau. Dumitru şi-a dat seama că după tunsoare, cei cinci erau deţinuţi ca şi el.
- Dincă, spuse unul din miliţienii care îl escortau, ţi l-am adus, semnează aici de primire şi spală-te cu el pe cap.
- Dacă m-aş spăla pe cap cu toţi pe care-i primesc mi-aş toci capul de tot, a spus subofiţerul care urma să-l ia în primire, în timp ce semna documentele.
- Da, până acum văd că ţi s-a tocit parţial părul, urmează restul şi apoi capul.
- Mă ţâcă, ia vezi, tu glumeşti cu ta-tu. Aş vrea să văd cum vei arăta la vârsta mea.
- Mult mai rău, spuse celălalt miliţian care-l însoţise pe Dumitru.
Tot grupul, miliţieni şi deţinuţi, a izbucnit în râs, numai pe cel la care se referea gluma, îl apucase meditaţia.
- Ne-am înmulţit, tovarăşe plutonier major, a spus unul dintre deţinuţi care se părea că are mai multă trecere în faţa şefului. Acum suntem şase.
- Ia mai taci mă din gură, l-a oprit plutonierul major, care acum îşi ştergea fundul caschetei cu palma, îndepărtând murdăria pe care numai el o vedea. Iată de ce v-am adunat.
- Dom ' şef, nu cumva ne-a pălit vreo graţiere? Spuneţi dom ' şef, că de nerăbdare mi s-au înmuiat picioarele.
- Ai vrea tu, dar până atunci taci şi ascultă. Comandantul m-a chemat şi mi-a adus la cunoştinţă că munca voastră îl nemulţumeşte. Sunteţi prea leneşi şi mi-a spus să selectez alţi deţinuţi pentru muncă. Mecanicii de la parcul auto s-au plâns că cei doi care lucraţi la atelierul de reparaţii, faceţi mofturi când vă dă câte ceva de treabă care nu vă convine. Sunteți nemulțumiți în special când vă dă de spălat cu benzină piesele care sunt demontate. M-a atenţionat că eu sunt de vină pentru ceea ce se întâmplă, pentru că nu sunt exigent cu voi. Eu v-am adus la cunoştinţă observaţiile şefului miliţiei. Mi-a ordonat să-i identific pe cei dintre voi care nu vă încadraţi în program şi nu executaţi cele ce vi se ordonă şi în funcţie de rezultat, să dispună măsuri. Cei care nu respectă ordinele, vor fi transferaţi din nou în penitenciar şi în locul lor vor fi aduși alții. Cred că ştiţi ce înseamnă viața din penitenciar.
Tuturor deţinuţilor le căzuseră feţele, dispăruse puţina veselie trecătoare care exista pe chipurile lor. Cunoşteau regimul din penitenciar şi nici unul nu dorea să se întoarcă acolo. O parte dintre ei ajunsese aici numai datorită bunăvoinţei cu care unele persoane influente, ţinuseră cont de rugămintea altor persoane influente, ca ei să fie trensferaţi în acest loc.
- Acum pricepeţi că nu v-aţi înmulţit. Urmează ca o parte dintre voi să fiţi înlocuiţi, de aceea a fost adus acest tovarăş de-al vostru. El este mecanic auto şi şofer. Cert este că deocamdată nu s-a stabilit nimic. Nu ştiu ce are de gând comandantul. Eu v-aş ruga să vă analizaţi fiecare, să daţi dovadă de seriozitate, să munciţi mai mult, să fiţi ascultători şi poate şeful va reveni la sentimente mai bune. Deocamdată l-aţi supărat. Numai dacă cei în drept îi vor raporta că v-aţi îndreptat, e posibil să-l determine să revină asupra hotărârii. Aşa că, în această situaţie, numai voi vă puteţi ajuta. Eu nu am ce să vă reproşez, respectaţi regimul de detenţie, dar staţi rău cu activitatea pe care o desfăşuraţi în procesul muncii. V-am luat apărarea şi i-am spus comandantului că voi munciţi cât trebuie şi că gurile rele vorbesc despre voi minciuni. Dacă ştiţi că nu vă vedeţi de treaba voastră, vă rog să vă schimbaţi atitudinea, că altfel, în faţa unor acuze aduse împotriva voastră eu n-am să vă pot apăra decât demonstrând că voi munciţi şi respectaţi regimul de detenţie. Aţi înţeles ?
- Am înţeles! răspunseră toţi.
- Acum, la treabă. Mai staţi să vă precizez ceva. La atelierul de reparaţii auto, acum veţi fi trei. E bine să vă ajutaţi unul pe altul, să-l ajutaţi pe noul venit care se numeşte Neagu Dumitru şi cu această ocazie vi l-am şi prezentat, să-l primiţi în mijlocul vostru şi să-l învăţaţi cum să se comporte, pentru că el nu a stat nici în penitenciar prea mult şi cât a stat, a stat pe cameră, nu a ieşit la muncă.
- Te pricepi la motoare? întrebă guralivul pe Dumitru.
- Mă pricep, am lucrat şase ani la reparat motoare Dacia, răspunse Dumitru.
- Oho! înseamnă că eşti bun. Domn ' şef permiteţi să plecăm, noi cei de la atelierul auto, a spus guralivul.
- Da, puteţi pleca, a aprobat subofiţerul.
- Hai cu noi, să te băgăm în pâine, a spus acelaşi deţinut. Eu mă numesc Anton Boboş, sunt cam guraliv, dar în rest să ştii că sunt un om de treabă.
- Nu te lăuda singur, a intervenit cel de al treilea deţinut, care făcea parte din grupul lor, în timp ce se deplasau spre atelierul auto.
- Şi zici că te pricepi la motoare? întrebă din nou guralivul.
- Nu mai mult decât alţii, am să fac şi eu ce mi se va spune să fac.
- Aşa e bine, că dacă faci o mişcare greşită sau ieşi în faţă cu ceva bun din proprie iniţiativă, se găsesc imediat binevoitori care îţi bagă mâna în suflet, te cotrobăiesc, află ce-i interesează şi apoi te ponegresc până te întinează. Dacă nu găsesc ceea ce-i interesează, născocesc, dau drumul la fantezie şi te fac din chel cu ditamai chică, că miroşi a usturoi, cu toate că tu nu l-ai mai văzut de nici nu mai ştii de când, că înjuri comandantul şi nu eşti mulţumit de mâncare, că eşti un ticălos de deţinut. Cei ce au acum în mână destinele noastre, nu se străduiesc să mai verifice, cred ce aud şi la primul transfer către penitenciar eşti primul pe listă, te trezeşti în penitenciar şi nu ştii de ce. E bine să stai în banca ta, să nu ieşi ca păduchele în frunte.
Pentru Dumitru nu era o noutate ce auzea. Astfel de metode se foloseau şi în civilie, de aceea a încuviinţat şi a spus:
- Ştiu, am simţit şi eu asta, m-am lovit de astfel de oameni, dar nu sunt toţi aşa, până la urmă se întâmplă nu cum zic ei, se face lumină, adevărul iese la lumină, pentru că minciuna are picioare scurte.
- Da, dar până atunci aceste vorbe otrăvite te pot îngenunchea, pot lăsa urme pentru totdeauna în viaţa ta. Mulţi din cei ce au auzit ce s-a spus despre tine, te vor privi cu suspiciune.
După prima lună, comandantul era mulţumit de Dumitru, avea grijă de maşina lui de serviciu, care de când fusese luată spre întreţinere, mergea ceas. Era întotdeauna curată şi mirosea frumos.
Dumitru avea experienţă în întreţinerea maşinilor de şefi. În civilie fusese şoferul directorului Ionescu şi cunoştea pretenţiile şefilor. Ionescu îi spusese că pretenţia lui este ca maşina să fie curată permanent şi să funcţioneze ca un ceas. Asta făcea Dumitru şi acum cu maşina comandantului.
Un an de zile, cât a fost condamnat, a trecut greu pentru Dumitru. Măsurase timpul după alte criterii decât secunde, minute, ore, zile, luni, nu scrijelise pe pereţi desene care la început erau simple linii şi pe masură ce timpul trecea, acestea se transformau în desene complicate pe care le înţelegeai numai dacă ştiai codul pentru a le decripta, el calculase timpul în intensitatea dorului pentru cei doi copii ai lui, care rămăseseră acasă, unul abia gângurind şi celălalt la grădiniţă, momentele când soţia lui venea la vorbitor cu ei şi printre lacrimi îi spunea cât de greu îi este fără el şi că numără orele care au mai rămas până vine acasă, ruşinea cu care era împresurat în urma faptei pentru care fusese condamnat. Îi era greu să audă că prin spate i se spune puşcăriaş. Pierduse onoarea şi stima de care se bucura. Nu va mai putea fi şoferul tovarăşului director Ionescu. Ce făcuse el? Încercase să ajute şi pentru că de cele mai multe ori când ajuţi pe cineva, ajungi să fii blamat, aşa s-a întâmplat şi cu el, dar în cazul lui blamul a fost dureros, femeia pe care a scăpat-o din mâinile unui ins violent, s-a întors împotriva lui şi a declarat că i-a lovit soţul fără motiv, cu o violenţă ieşită din comun. Soţul scandalagiu a prezentat şi un certificat medical, care nu putea fi combătut. Nu a avut martori, iar în lipsa acestora, judecătorul a trebuit să ia în calcul ce au spus vătămaţii. Nu au folosit la nimic caracterizările de la locul de muncă şi ale colegilor, nu l-au putut scăpa de condamnare.
Astăzi se trudea să depăşească starea plumboasă de la începutul zilei. Spera totuşi ca ziua să nu continue aşa, măcar să meargă în virtutea inerţiei pe care o insuflă munca în colectivitate. Singurătatea sufletului este grea când totul tace şi gândurile fierb. Va ieşi la munca pe care o învăţase şi o va privi ca pe un sport al trupului, minţii şi ochiului, o cale prin care trebuia să capete cât de cât buna dispoziţie.
Se obişnuise ca în fiecare dimineaţă să se trezească singur, nu mai aştepta glasul subofiţerului care venea pe holul arestului şi dădea deşteptarea, sărea din pat şi se pregătea să participe la programul de dimineaţă. După ce părăsea arestul şi ajungea afară în curte, se simţea alt om. I se părea curtea inspectoratului un peisaj fraged şi pur, de nimeni călcat, de nimeni privit. I se părea că ceea ce privea îi aparţine, simţea un sentiment care îl revigora ca atunci când avuţia ţi se măreşte, privea altfel obiectele şi bunurile. Trebuia să se hrănească cu gânduri şi sentimente care să micşoreze dorinţa de libertate, speranţa că odată va ajunge lângă soţia şi copiii lui.
Acum era chemat de şeful miliţiei. Ştia că se împlinise termenul şi trebuia să se libereze, dar nu credea că în legătură cu aceasta este chemat. De obicei, şefii te cheamă să te atenţioneze sau să te critice. În cazul lui, având în vedere poziţia de deţinut, fapta pentru care era chemat să dea socoteală, nu putea fi decât foarte gravă. Se întreba oare ce a greşit sau cine îl putea acuza, se ştia curat. Nu ştia cum să procedeze, ce atitudine să ia faţă de comandant. Cînd a fost însoţit în biroul în care mai fusese doar o dată, atunci când a fost transferat din penitenciar, era tăcut și rezervat.
Şeful miliţiei l-a invitat să ia loc, apoi prin telefon a comandat secretarei două cafele.
- Poţi pleca, i-a spus subofiţerului care îl însoţise.
- Dar deţinutul pe care l-am adus, rămâne nepăzit? a întrebat nedumerit şi rezervat subofiţerul.
- Tovarăşul Neagu rămâne cu mine, acum este un om liber, a răspuns comandantul.
- Am înţeles, tovarăşe comandant! Permiteţi să plec?
- Eşti liber. Subofiţerul a salutat milităreşte, a făcut stânga-împrejur şi a părăsit biroul.
Rămaşi singuri, şeful miliţiei judeţene părăsise conduita pe care o avea de obicei şi privindu-l pe Dumitru, a spus:
- Te-am chemat să te felicit pentru modul cum te-ai comportat pe timpul detenţiei, pentru sârguinţa şi profesionalismul cu care te-ai achitat de sarcinile pe care le-ai primit, o să-ţi simt lipsa şi îţi mărturisesc că dacă nu m-ar încurca condamnarea pe care o ai trecută în cazierul judiciar, ţi-aş fi cerut să te angajezi în atelierul nostru ca mecanic auto.
Din păcate, legile trebuie respectate, chiar dacă uneori sunt nedrepte. Sunt sigur că vei merge acasă şi te vei abţine în a mai ajuta oamenii în felul cum ai încercat să o ajuţi pe acea femeie care ţi-a creat acest mare necaz. Oameni ca dumneata sunt rari. Cred că te vei putea integra din nou în viaţa pe care ai dus-o până a fi arestat.
- Vă mulţumesc pentru apreciere, tovarăşe comandant. Sper să am puterea să continui ceea ce începusem înainte de condamnare.
Între timp, secretara intrase cu cele două cafele şi se îndrepta cu ele spre comandant. Acesta a oprit-o din drum şi i-a spus:
- Una pentru tovarăşul Neagu. Întâi serviţi-l pe el.
Secretara privea lung către Dumitru Neagu, nu înţelegea ce se întâmplă, un deţinut servit cu cafea în acest birou. Nu făcuse niciodată aşa ceva. Dar trebuia să facă ce i se ordona, mai executase ea şi alte ordine pe care nu le-a înţeles, îl trecea şi pe ăsta pe lista mentală a ordinelor executate, fără a le înţelege. Văzând ezitarea din mişcările secretarei, şeful miliţiei spuse:
- Da, serviţi-l pe el că are onoare şi este mai om decât mulţi dintre noi, chiar dacă este în postura în care este. Să ştiţi că de astăzi este liber, şi-a ispăşit pedeapsa. Secretara tot nu prea a înţeles şi a părăsit biroul, tot nedumerită.
Dumitru simţea o bucurie interioară pe care acum nu şi-o putea manifesta. Nu putea nici măcar râde în locul în care se afla. Se străduia să fie reţinut, încă de când pricepuse despre ce este vorba.
În timp ce beau cafeaua, comandantul l-a întrebat ce intenţii are după ce se liberează.
- Mă voi angaja în meseria în care sunt calificat şi voi căuta să duc viaţa pe care am dus-o înainte de condamnare, a răspuns scurt Dumitru.
- Dar pe mine nu vrei să mă mai vezi?
- Nu îndrăznesc, eu un puşcăriaş, să vin să vă vizitez pe dumneavoastră. Calitatea pe care am avut-o din momentul în care v-am cunoscut şi până în momentul de faţă îmi crează o jenă atât de mare, încât nu pot privi către dumneavoastră. Trebuie să stau cu capul plecat şi cred că aşa este normal. Diferenţa socială şi felul cum sunt eu privit de societate, mă fac nici să nu pot privi către dumneavoastră. Dacă v-aş vedea pe stradă, cred că v-aş ocoli de ruşine.
- Să nu cumva să faci prostia asta. Sau să o faci, dacă tu consideri că nu merit să mă mai vezi şi să mai stai de vorbă cu mine.
- Dacă dumneavoastră consideraţi că merit să vă vizitez, vă promit că o voi face cu plăcere şi că am să fiu în continuare de partea dreptăţii, dar n-am să mai încerc să fac singur dreptate.
- Şi că dreptatea nu se face cu pumnul, adăugă comandantul râzând. Dacă îţi face plăcere cu adevărat şi vrei să mă vizitezi, am să te ajut eu, fără să te mai deplasezi aici. Vrei cu adevărat să ţinem legătura?
- Da, tovarăşe comandant.
- Atunci, uite cum facem: prima dată, după ce îţi vei rezolva problemele familiale şi vei dori să te angajezi, să iei legătura cu căpitanul Tănase, care lucrează la miliţia din oraşul în care locuieşti. El te va ajuta să te angajezi la un loc de muncă avantajos pentru tine. Să ai încredere în el şi să faci ce îţi va cere el. Aşa mă ajuţi pe mine şi îţi voi fi recunoscător.
- Aşa voi face, tovarăşe comandant. Dumneavoastră m-aţi ajutat mult, eu trebuie să vă fiu recunoscător şi nu pot altfel să vă ajut decât îndeplinind ceea ce îmi va cere tovarăşul căpitan Tănase.
- Îl cunoşti?
- Nu-l cunosc, dar îl voi căuta şi îi voi comunica faptul că vin din partea dumneavoastră şi îl rog să mă ajute.
- Nu m-am îndoit niciodată de inteligenţa dumitale, tovarăşe Neagu, i-a spus comandantul, ridicându-se de pe scaunul pe care stătuse. I-a întins mâna spunând :
- Documentele de liberare sunt întocmite, urmează să ţi se înmâneze şi să mergi acasă.
- Vă mulţumesc, tovarăşe comandant şi vă promit că am să vă vizitez.
- Să auzim de bine, omule.
Dumitru părăsi biroul încântat, salutând politicos când a trecut pe lângă secretară, care stătea la biroul său din anticameră, pe faţă citindu-i-se încă nedumerirea, dar şi respectul faţă de acest om pentru care comandantul, şeful său, avusese numai cuvinte de laudă.
În curtea inspectoratului pe care acum o cuprindea cu privirea, lui Dumitru totul îi era cunoscut, rigolele, arbuştii din jurul clădirilor, pătratele şi dreptunghiurile de iarbă care străjuiau platoul din mijlocul curţii pe care făcuse de-atâtea ori proba maşinilor pe care le reparase, câinele lup de miliţie, acum scos la pensie şi pe care nimeni nu avusese tăria să-l alunge, stătea acum tolănit, dând uneori din coadă şi din cap ca să alunge muştele ce-i populau ochii şi gura, clădirea popotei, deasupra căreia se înălţa coşul, pe care ieșea un fum aburiu, semn că pregătirea mâncării pentru cadre era în toi. Se gândea că va pleca de aici, dar va rămâne cu un semn, va rămâne cu condamnarea pe care o simţea acum că există undeva ca urma unui vaccin, a unei operaţii, simţea pe el pecetea care îl deosebea de alţi oameni. Se afla în gândul lui şi chiar dacă nu se vedea, el o percepea şi era de ajuns ca să fie complexat deocamdată. ,,Prostii” ! îşi zise în gând, în timp ce se deplasa spre locul unde se afla magazia în care stătuseră hainele lui civile pe timpul cât şi-a ispăşit pedeapsa. ,,Am început să o iau razna, nu trebuie să mă cramponez de acest fleac, am lucruri mai importante de făcut şi acum şi în viitor. Ce dacă am fost condamnat, am demonstrat că pot trece şi printr-un astfel de necaz şi să ies cu fruntea sus, nu m-am făcut de ruşine. E ca şi o ieşire la pensie, gândea Dumitru în continuare, comandantul m-a felicitat, numai că nu mi-au urat colegii viaţă lungă, nu am primit drept cadou bastonul şi pălăria, n-au sărit dopurile de la sticla de şampanie şi nu primise flori. Şi ce dacă? Va fi primit cu braţele deschise de familie şi poate soţia lui a pregătit şi o şampanie căreia să-i sară dopul.”
Era totuşi mulţumit că fiii lui nu conştientizaseră destul de mult ruşinea prin care trecuse el. ,,Dar ce se întâmplă cu mine? Mă ascund în spatele gândurilor pentru a scăpa de ele! La urma urmei ce am făcut? Am vrut să fac un bine şi a ieşit rău. Sufleteşte eu mă simt împăcat, de aceea nu trebuie să mă mai apese această povară. Ce dacă lumea va vorbi! Lumea te vorbeşte şi de bine şi de rău, pentru că aşa e lumea. Omul şi-ar dori să fie vorbit numai de bine, pentru că aşa este el educat, aşa s-a obişnuit. De aici vine necazul, nu acceptăm răul şi nu credem că uneori binele poate fi rău şi invers. Omul trăieşte momentul şi se mulţumeşte cu ce este actual, refuză să facă mental pasul spre viitor şi să creadă că lucrurile se pot schimba” .
Din locul în care s-a schimbat în haine civile, i s-a spus să meargă la şeful arestului să-şi ia biletul de liberare.
Primise hârtia întinsă către el de şeful arestului cu o oarecare solemnitate, ca atunci când ţi se înmânează o diplomă de absolvire a unei şcoli importante, dar nu şi-a aruncat ochii pe ea de teamă să nu piardă şirul celor ce i se spuneau. O jumătate de filă gălbuie, parţial tipizată, pe care a luat-o cu grijă, a împăturit-o şi a băgat-o în buzunar.
- Cu acest document să te prezinţi la miliţia de domiciliu să te ia în evidenţă, i-a spus şeful arestului.
- Am înţeles, a spus Dumitru, stăpânit parcă de frică să nu cumva să lase vreo urmă de îndoială că s-ar fi putut abate de la indicaţiile ce i se dădeau.
Aici nu a fost poftit să ia loc pe scaun ca în biroul şefului miliţiei judeţene şi nici nu a fost servit cu cafea. I se dădeau doar sfaturi, dar chiar dacă ar fi fost omenit ca în biroul şefului miliţiei, el ar fi refuzat, pentru că se grăbea să ajungă acasă.
Cu toate acestea, menirea lui acum era să asculte şi să repete cuvintele aceastea : am înţeles. Şi totuşi nu-i era greu să facă diferenţa, oricât de mult gândurile i-ar fi fugit în altă parte, între felul politicos cum a fost primit de un ofiţer şi superioritatea pe care dorea să o creeze artificial un subofiţer, ţinându-l în picioare în timp ce asculta sfaturile ce i se dădeau, uneori vorbitorul străduindu-se fără succes să folosească fraze alese.
Observa şi el că uneori, nici prevederile legale care sunt exprimate limpede în actele normative, nu erau redate cu claritatea necesară, deşi aceasta se putea realiza simplu, citind textul de lege.
,,Ăsta se străduieşte să fie mai filozof decât este, îşi spunea Dumitru în gând, el nu pricepe că eu mă grăbesc şi că mie mi-ar fi de ajuns să-mi vorbească simplu şi la obiect.”
Îşi dorea mai mult ca orice pe lume să plece din acest loc.