Două dorinţe împlinite

Abia ajunsese acasă când telefonul locotenentului Florescu, zbârnâi sâcâitor. Ridică receptorul şi auzi vocea prietenului său, inginerul Răileanu, care îşi făcu intrarea cu un ,, Alo” gutural.
- Poftiţi tovarăşe inginer, răspunse Florescu, sunt la dispoziţia dumneavoastră.
- Nu te sun să fii ironic cu mine, ci pentru a-ţi transmite o rugăminte din partea soţiei mele, Dana.
- Îmi cer scuze, am vrut doar să glumesc cu tine, nici pe departe nu mi-a fost gândul la batjocură. Te ascult, dragul meu prieten, cu cea mai mare atenţie.
- Da. Pe Dana, a sunat-o doctoriţa Luciana Dinu, colega ei, pe care tu o cunoşti foarte bine de la ultima petrecere dată de noi şi a rugat-o să-i recomande un cadru de miliţie care să-l ajute pe tatăl ei care a fost înşelat de un individ cu o sumă de bani.
- Dar nu putea să ia legătura cu mine? de ce v-a deranjat pe voi? A procedat la fel ca în bancul cu aşchia lui Bulă.
- Măi, nu ştiu de ce a procedat aşa, tu poate ştii. Ea n-a rugat-o pe Dana să intervină la tine, dar ştiind că noi avem cunoştinţe printre miliţieni, a rugat-o să o trimită la cineva care ar putea să o ajute, iar eu m-am gândit că tu ai fi cel mai nimerit. Dacă nu poţi, rog comandantul să-mi dea pe cineva , că şi eu fac multe pentru el.
- Nu, te rog, eu sunt cel mai nimerit, spuse repede Florescu, cu frica în minte ca nu cumva Răileanu să se răzgândească şi să-şi schimbe hotărârea. Cum să apelezi la comandant!
- Atunci am să-i dau numărul tău de telefon Lucianei, să te sune. Eşti de acord?
- Este bine. Tot ce mă rogi tu şi în special doamna Dana, pentru mine este datorie.
- Glasul tău iar sună a ironie, dar te iert, pentru că te consider prieten şi după cum ai reacţionat, presupun că vestea nu-ţi displace. Acum te las că trebuie să fiu la dispoziţia Danei. Asăzi facem un pic de curăţenie.
- Bine, atunci la revedere!
-La revedere, răspunse inginerul Răileanu şi închise telefonul.
Lui Florescu nu-i venea să creadă aşa ceva. Avea prilejul să o întâlnească din nou pe Luciana. Nu era el cel mai mare, cel mai iscusit, cel mai puternic, cel mai norocos, dar a avut răbdare. De mult intenţiona să se apropie de această fiinţă. Toate iniţiativele lui au fost zadarnice. Luciana a fost mereu indiferentă. De fiecare dată când încerca să se apropie de ea, nu se alegea decât cu scuze sau refuz. Acum, iată că s-a ivit ocazia să-i înmoaie inima. Fiinţa care îi bloca toate căile de acces spre inima ei, venea acum cu o rugăminte şi era hotărât să facă tot ce poate să o ajute, să o mulţumească, să o determine să vină spre el.
Nu trecu mult timp şi primi telefonul aşteptat. Nu de la doctoriţa Luciana, cum se aştepta el, ci de la tatăl acesteia. Dumitru Florescu primi scuzele repetate ale acestuia şi ascultă motivul pentru care îl deranja. Nu înţelesese mare lucru din explicaţiile lui, de aceea i-a propus să se întâlnească cu el, chiar în acea seară. Au stabilit întâlnirea acasă la tatăl Lucianei, deoarece bătrânul a motivat că se deplasează cam greu, iar afară urma să se întunece. ,,Sigur o va întâlni şi pe Luciana acolo”, gândi Florescu, după ce puse receptorul în furcă. Acum o avea în minte, îi vedea ochii de a căror privire nu putea face abstracţie. Cât se îmbrăcă, simţi că ochii ei îi urmăreau orice mişcare.
- Vezi domnişoara doctor, se auzi el vorbind, în timp ce se încălţa, chiar dacă vrei să fugi de mine, tot ne întâlnim. Sunt ca o plantă agăţătoare, dar nu mă lipesc decât numai dacă sunt acceptat.
Se îmbrăcase îngrijit, cum făcea mereu, dorea să impresioneze şi prin îmbrăcăminte. Mergea spre locul întâlnirii de parcă vântul l-ar fi împins din spate.
Chiar dacă se grăbea, dorea să ajungă la locul întâlnirii cu bătrânul Dinu, tatăl Lucianei, aparent liniştit. Dorea să facă o impresie plăcută acestui om şi prin el, Lucianei. A incetinit mersul pentru ca să nu transpire. Ştia că prima dată nu va lua contact cu Luciana, deşi nici această posibilitate nu era exclusă. Drumul pe jos îi făcuse bine, lepădase din mers frica pe care i-o creau întâlnirile cu Luciana. De fapt, nu cu ea urma să se întâlnească, dar dacă ar fi fost de faţă, era hotărât să o trateze ca pe un personaj secundar.
I-a deschis un bătrân plăcut la înfăţişare, dar care se vedea că era cuprins de pecinginea bătrâneţii. Deosebit de amabil, l-a invitat în sufrageria apartamentului. După ce şi-au strâns mâinile şi au făcut cunoştinţă, a constatat că interlocutorul său era un om manierat, care cântărea atent fiecare vorbă.
- Vă invit aici în sufragerie, este mai mică decât sufrageria imensă pe care am avut-o în casa care mi-a fost demolată acum vreo zece ani, spunea bătrânul în timp ce se deplasa spre o vitrină, de unde s-a întors cu o sticlă de coniac, din care a turnat în două pahare, aflate pe masa din faţa fotoliului, pe care fusese invitat să se aşeze. Sticla de coniac o păstrase pentru un eveniment deosebit, iar acesta sosise, a mai spus bătrânul.
- La ce eveniment deosebit vă referiţi? întrebă Florescu.
- La vizita dumneavostră. Vă aşteptam. Când văd oameni tineri, îmi amintesc că trebuie să mă tem de moarte, fiindcă ştiu bine că nu mai pot decât un scurt timp să mă bucur de ceea ce am şi stăpânesc. Mă simt binecuvântat dimineaţa când constat că inima îmi mai bate, când prind răsăritul soarelui, că mă pot ridica din pat pe propriile-mi picioare şi pot merge unde doresc, că încă mai pot face multe cu propriile-mi mâini şi că mai pot cât de cât să judec lucrurile drept. Nu mă plâng pentru starea în care mă aflu, nu vreau să cred că am inima slabă şi nu am simţit niciodată nevoia să-mi înec amarul cu nu ştiu ce stimulente. Încă nu mi-am pierdut râvna de a crede că în neînchipuita lui sminteală, omul nu iubeşte şi nu are grijă decât de fragila lui formă. Pentru fericita lui formă face orice. Din acest motiv pecetluieşte pieirea sufletului. Pentru ca după moarte, fragila mea formă să se odihnească într-un loc plăcut, mă strădui să realizez ceva care îmi aduce neplăceri. Acesta este motivul pentru care am apelat la dumneavoastră. Pe lângă faptul că nădăjduiesc că îmi veţi fi de folos, mai constat că în casa mea, de mult nu a mai intrat un bărbat aşa de tânăr şi de chipeş ca dumneasvoastră.
- Nu prea sunt obişnuit cu astfel de laude, tovarăşe Dinu, de aceea, sincer să fiu, mă simt puţin încurcat, a răspuns Dumitru Florescu.
- În faţa adevărului şi a laudelor, nu trebuie să vă emoţionaţi, mai ales când acestea sunt sincere.
După ce ciocniră paharele şi băură primele înghiţituri, bătrânul continuă să vorbească, mărturisind că aşa cum face fiecare om de vârsta lui, s-a gândit şi el la casa în care va locui după ce va părăsi această lume. Acest gând îl împărtăşea şi cu soţia lui, dar nu a mai avut timp să-l materializeze, deoarece ea s-a stins mai devreme decât bănuia el. Acum nu avea la cap decât o simplă cruce care a putrezit şi periodic, când el merge să-şi mai aline dorul de soţia lui, o fixează în pământ ca să nu cadă. Nici lumânări şi nici flori nu are unde să pună.
- Nu am dreptate, tovarăşe locotenent? Când îmbătrâneşti, trebuie să te aştepţi la orice. La bătrâneţe simţi că există ceva dincolo de fiinţele noastre, ceva care la tinereţe nu ai timp să-l simţi, fiindcă atunci viaţa este prea trepidantă. La bătrâneţe toate se încetinesc, viaţa capătă alte dimensiuni, priveşti lucrurile altfel, eşti în alte raporturi cu realitatea, însă viaţa nu mai este cine ştie ce.
În bucătărie, lumina era aprinsă. Zgomote reţinute pătrundeau până la ei, semn că cineva acolo se mişca cu un scop bine definit. Florescu îl urmărea pe bătrân. Îşi spunea în gând, că acest om este unul care nu a trăit degeaba, este conştient că moartea este o clipă din viaţă şi că trebuie să se pregătească pentru acest eveniment. Este ceva asemănător cu atunci când eşti sigur că vei fi avansat într-un post şi îţi zugrăveşti dinainte încăperea biroului din care vei conduce. Era totuşi dezamăgit că lipseşte Luciana. Acum şi-ar fi dorit să fie de faţă, se gândea la ea. Nu putea întreba unde este şi ca să nu zică bătrânul că nu-l ascultă, Florescu îi spuse:
- Vă înţeleg perfect.
- Vă mărturisesc sincer, tovarăşe locotenent, că mi-aţi făcut o impresie foarte plăcută, prin promptitudinea cu care aţi răspuns rugăminţii mele. Nu este vorba de faptul că v-a rugat Luciana, fiica mea, am convingerea că oricine v-ar fi rugat, tot de aceeaşi promptitudine ați fi dat dovadă. Înainte de simţul datoriei, aţi demonstrați că sunteţi un om sensibil, pe care îl marchează durerile altora.
- Mă copleşiţi, cred că aceste laude trebuie să mi le aduceţi după ce am să vă rezolv problema pentru care cereţi ajutorul.
- În viaţa pe care am trăit-o am învăţat unele lucruri şi în primul rând să intuiesc ce se ascunde în omul cu care stau de vorbă, chiar dacă acesta îmi este străin. Numai că, uite, acum intuiţia mea m-a trădat.
- N-aţi vrea să-mi relataţi şi mie ce necaz aveţi şi după aia, dacă ne va mai rămâne timp, mai discutăm şi altceva?
- Da, sigur, aceasta este şi dorinţa mea, spuse bătrânul Dinu. Păi să vedeţi: De pe vremea când trăia soţia mea, tot vorbeam să ne cumpărăm un loc de veci şi să-l amenajăm, că şi atunci aveam o vârstă când trebuia să ne gândim la moarte. Dacă ea a decedat când nu ne aşteptam, acest lucru a rămas abandonat. Acum eram hotărât să îndeplinesc această dorinţă a mea şi a soţiei mele, doream să construiesc un cavou pe locul unde este înmormântată. A trecut timpul necesar în care trupul ei să putrezească şi acum se poate lucra fără rezerve. Tot mergând pe la biserică şi întrebând, am dat peste un individ care m-a dus în eroare şi mi-a spus că este arhitect, că execută cavouri în cimitirul bisericii. Mi-a spus în timp ce discutam că are lucrări multe şi dacă vreau să urgentez lucrarea, să mă grăbesc, pentru că permanent are solicitări. Deoarece doream ca lucrarea să înceapă repede, l-am rugat pe arhitect să îmi dea atenţie, că eu îi voi fi recunoscător.
- Singura atenţie pe care mi-o puteţi da, mi-a spus interlocutorul meu, este să plătiţi un acont, prin care să demonstraţi că dumneavoastră doriţi să executaţi lucrarea repede, iar eu să am bani să cumpăr materialele necesare şi să încep lucrarea imediat cum am timp.
- Peste o jumătate de oră, unde vă pot găsi? l-am întrebat.
- Tot aici. Mă mişc prin cimitir, că am muncitori care lucrează şi trebuie să supraveghez lucrările.
- Atunci eu, într-o jumătate de oră vin şi vă aduc banii. Cât trebuie să vă plătesc?
- Pentru început, este de ajuns trei mii de lei.
- Merg şi vă aduc banii.
Am mers acasă şi am luat trei mii de lei, din cei pe care îi aveam strânşi pentru aşa ceva, am venit în cimitir şi i-am dat banii.
- Nu am cum să vă dau chitanţă acum, a precizat arhitectul, pentru că trebuie să încheiem un contract de executarea lucrării şi apoi eu voi depune banii la casierie. Îmi lăsaţi un număr de telefon să vă spun când documentaţia este gata şi eu vă sun, să veniţi să o semnaţi. Acum aş vrea să-mi arătaţi locul unde trebuie să construim cavoul şi să îmi spuneţi cum aţi vrea să-l faceţi.
- Nu vreau ceva mare, vreau un cavou mic, să-mi caracterizeze modestia şi dincolo de această viaţă. Ceva care să-i fi plăcut şi soţiei mele, dar să placă şi fiicei mele. Cu priceperea şi fantezia dumneavoastră, sunt sigur că veţi face un lucru bun şi frumos. Eu sunt dispus să plătesc atât cât îmi veţi cere.
- Întâi să mergem să vedem locul, să stabilim ce materiale şi volum de muncă presupune lucrarea. Să îmi arătaţi cam ce model doriţi. Dar să ştiţi că trebuie să ne încadrăm în anumite dimensiuni şi trebuie să-l amplasăm în aşa fel încât să respectăm aliniamentele stabilite. Trebuie respectate căile de acces şi distanţa dintre morminte. Trebuie să-l facem la dimensiunea care să permită introducerea unui sicriu, nu-l putem face mai mic.
- Am putea merge acum să vă arăt locul?
- Desigur. Am la mine cele necesare pentru măsurători.
- Când am ajuns la locul unde este înmormântată soţia mea, arhitectul a cuprins cu privirea zona, a înconjurat de câteva ori mormântul, l-a privit cu mare atenţie apoi m-a rugat să-l ajut.
L-am ajutat să măsoare locul unde urma să fie amplasat cavoul, el a făcut o schiţă de mână în carnetul lui şi apoi m-a rugat să-i arăt un model de cruce care mi-ar plăcea. După ce i-am arătat în cimitir o cruce care îmi plăcea, a scos din geantă un catalog cu monumente funerare şi mi l-a dat să-l consult. Nu m-a satisfăcut nici un model, de aceea i-am spus că vreau să-mi construiască o cruce asemănătoare cu cea pe care i-am arătat-o eu.
- Acum, că v-aţi hotărât, eu voi întocmi documentaţia şi voi demara lucrările. Trebuie să săpăm groapa şi să o betonăm. Câte cripte doriţi în interiorul cavoului?
- Nu mă pricep, i-am răspuns.
- La suprafaţa pe care o aveţi, se pot construi două cripte, dar dacă săpăm mai adânc, putem construi şi trei.
- Faceţi trei, că nu se ştie.
Cu aceste precizări ne-am despărţit şi de atunci nici nu l-am mai văzut şi nici nu m-a mai sunat.
Florescu constată că ceva nu se lega în povestea bătrânului, dar nu l-a sâcâit cu întrebări. Era hotărât să facă verificări şi apoi să decidă.
- Întâi trebuie să faceţi o reclamaţie, în baza căreia eu să demarez cercetările.
- De acord, a spus bătrânul Dinu. Imediat aduc o coală de hărtie şi ceva de scris.
Florescu i-a dictat ce trebuie să scrie în reclamaţie şi după ce a terminat, a luat coala de hârtie, a împăturit-o cu grijă şi a pus-o în buzunarul cămăşii. La sfârşit l-a întrebat:
- Puteţi descrie individul cu care aţi discutat şi căruia spuneţi că i-aţi dat banii?
- Da, sigur. Avea în jur de patruzeci de ani, de înălţime medie, puţin mai înalt ca mine, şaten, vorbea blând şi calculat.
Era îmbrăcat cu o salopetă, tip combinezon de culoare albastră, cu început de chelie. Tovarăşe locotenent, eu sunt un om care nu a rămas dator la nimeni, de aceea vă rog să-mi spuneţi cât mă costă.
- Tovarăşe Dinu, mi-e ruşine să vă spun ceva, dar sunt nevoit. Aţi afirmat că în viaţa pe care aţi trăit-o aţi învăţat unele lucruri şi în primul rând ce se ascunde în omul cu care staţi de vorbă. Când v-am auzit afirmând aşa ceva, m-am gândit că poate acesta este motivul pentru care aţi dat banii cu atâta uşurinţă, aţi ghicit că omul căruia i-aţi dat banii este de încredere. Pe mine vreţi să mă plătiţi, când ştiţi bine că rezolvarea acestui caz este datoria mea de serviciu. Dumneavoastră reclamaţi comiterea unei infracţiuni de înşelăciune, al cărei autor este necunoscut. Miliţia este instituţia în competenţa căreia intră descoperirea şi probarea vinovăţiei autorilor care comit astfel de fapte. Eu sunt plătit pentru munca mea. Aş fi mulţumit dacă la sfârşit v-aş putea restabili liniştea pe care o aveaţi înainte de comiterea faptei.
- Domnule locotenent, dorinţa de a vedea cât mai repede cavoul construit, mi-a dominat capacitatea de a gândi, de a observa. Faţă de dumneavoastră îmi cer scuze că am întrebat cât mă costă, dar având în vedere că aţi fost rugat neoficial, m-am gândit că trebuie să vă ofer o atenţie.
- Odată cu scrierea reclamaţiei, totul a devenit oficial şi nu trebuie să vă mai gândiţi că sunteţi obligat să-mi oferiţi vreo atenţie.
- Nu cred că este firesc aşa, dar mă rog... Eu vă mulţumesc foarte mult că aţi venit, şi încă foarte repede, mi-aţi luat o piatră de pe inimă. Dacă până acum îmi doream să văd cavoul construit până voi pleca la tratament, acum îmi doresc să-l aflu şi să-l revăd pe omul care m-a înşelat. Ştiţi, am un bilet peste o lună în staţiunea Covasna, unde tratez periodic afecţiunea cardiovasculară de care sufăr. Dacă s-ar putea ca în zilele următoare să vă dau relaţiile necesare, ar fi bine.
- În următoarele zile, eu sper să vă descopăr autorul faptei, dar dacă nu, găsim noi o cale să mergem înainte.
- Dacă nu se rezolvă până plec eu, rămâne acasă fiica mea, Luciana, cu care puteţi lua legătura să rezolvaţi ce se poate.
- Era bine dacă asista şi dânsa la discuţia noastră, spuse Florescu, simţind cum sângele îi năpădeşte obrajii.
De acum încolo putea oricând să găsească un motiv pentru a o întâlni, gândi el.
- Este şi ea aici, dar încă nu s-a arătat pentru că pregăteşte ceva la bucătărie. M-am gândit că fiind ora cinei, veţi accepta să serviţi masa cu noi.
- Nu vreau să vă deranjez, mai ales pe fiica dumneavoastră, care având un serviciu stresant, în această parte a zilei o ajunge oboseala.
- S-a învăţat, este obişnuită, răspunse tatăl Lucianei. De când mi-a murit soţia, ea are grijă de mine. Eu nu prea mă pricep să fac menajul, pentru că soţiei mele îi plăcea foarte mult să gătească şi să îngrijească casa. Eu făceam alte treburi străine bucătăriei. Acum ne descurcăm cum putem. Aş fi apelat la o femeie să-mi facă curat şi mâncare, dar e greu să găseşti astăzi o menajeră. A dispărut încrederea şi seriozitatea. Toate vor bani cât mai mulţi şi treabă cât mai puţină. Greul acum a căzut pe Luciana, e cam nedreptăţită, nu numai din această privinţă.
- Mai are şi alte greutăţi? a întrebat Florescu.
- Nu. Dar fiind femeie singură, are probleme pe la serviciu, vă daţi seama de ce natură. Ea este o femeie dreaptă şi cinstită şi din cauza asta nu se poate adapta sau mai bine zis, nu vrea să se adapteze sistemului pe care îl cunoaşteţi mai bine ca mine.
În acest timp intră Luciana. Bătrânul se ridică de pe scaun, acelaşi lucru îl făcu şi Dumitru Florescu.
- Iată Luciana, acesta este omul care s-a oferit să îndrepte greşeala făcută de mine, a spus tatăl.
Luciana s-a îndreptat către Florescu şi şi-a lăsat mâna sărutată.
- Dacă familia Răileanu v-a recomandat pe dumneavoastră, nu am nici un dubiu că sunteţi omul care sigur ne va ajuta, spunea Luciana în timp ce Florescu îi săruta mâna. Ochii ei erau acum transparenţi, neobişnuit de luminoşi, calzi, iradiind o privire odihnitoare. Pantalonii, dintr-un material elastic de culoare neagră, strânşi pe picior şi bluza albă o întinereau. Când s-a apropiat de el şi i-a întins mâna, zâmbea. Dispăruse acea atmosferă distantă pe care Luciana se străduia să o afişeze la întâlnirile lor anterioare.
- Noi ne cunoaştem, tată. Dumnealui este prietenul familiei Răileanu. Dana, soţia tovarăşului inginer Răileanu, este colega mea de serviciu, este şi ea medic, numai că lucrează la spital. Bărbaţii s-au aşezat la locul lor, numai Luciana a rămas în picioare. Pentru a fi în ton cu ce se întâmpla în cameră, îşi turnă puţin coniac în pahar şi ciocni cu ei.
- Ştiam că veniţi, se adresă Luciana lui Florescu, şi m-am găndit că veţi servi cina cu noi.
- Nu trebuia să vă deranjaţi, spuse Florescu, în timp ce Luciana intenţiona să plece spre bucătărie. Eu... dar Luciana nu-l mai lăsă să termine.
- Nu-mi închipui că vreţi să refuzaţi. Sau poate vă aşteaptă soţia, spuse râzând. Dacă există aşa ceva, continuă ea pe acelaşi ton, o invităm şi pe ea, că am gătit îndeajuns încât pentru o cină în patru să fie suficient.
- Doar ştiţi că nu există aşa ceva, spuse Florescu, puţin deranjat de remarca Lucianei, dar dacă puneţi pe masă patru porţii, voi mânca eu două. De data asta au râs toţi trei.
După puţin timp s-a auzit glasul ei spunând:
- Masa e servită, vă rog să poftiţi!
- Să mergem, că altfel se supără, spuse bătrânul Dinu.
Pe masa din bucătărie, tava scoasă din cuptor în care se aflau cartofi rumeniţi peste care era ras caşcaval din abundenţă, arăta îmbietor. Lângă aceasta se afla un platou burduşit cu carne de pui bine prăjită. Mirosul era ademenitor. Asemenea bucate nu puteai refuza, mai ales Florescu, care se întâlnea rar cu aşa ceva.
Luciana l-a servit cu o porţie, iar el la rândul lui a lăudat mâncarea, mărturisind că până atunci nu a mai gustat aşa ceva. În ea există şi dragoste pentru lucrul bine făcut, spuse Florescu. Dinu, tatăl, scoase din debara o sticlă cu vin roşu.
- Se bea la temperatura camerei, a zis după ce a desfundat-o şi turna în pahare.
Florescu a întâlnit iar ochii Lucianei, erau tot luminoşi şi veseli. El se gândea ce să facă pentru ca Luciana să nu devină iar întunecată şi gravă. Se temea de aşa ceva şi considera că trebuie să lase lucrurile să decurgă de la sine, pentru că atunci când a luat iniţiativa, de fiecare dată a ieşit rău.
Luciana îl mai servi cu o porţie pe locotenent, fără să ţină cont de protestele lui. În timpul mesei, au vorbit despre filmele care rulau în oraş, despre programul scurt şi plictisitor de la televizor, despre punctele de conflict armat de pe glob, despre campionatul de fotbal intern.
Doctoriţa a curăţat masa şi a adus pentru fiecare cafea. Bătrânul Dinu a refuzat cafeaua şi înainte de a părăsi bucătăria, l-a rugat pe Dumitru Florescu încă o dată să-l ajute. Rămânând singuri, Luciana i-a propus lui Florescu să bea cafeaua pe balcon, unde se aflau două fotolii mici artizanale lipite unul de altul. Dumitru Florescu acceptă şi se aşezară amândoi pe cele două fotolii. Lumina ce le venea din spate prin fereastra sufrageriei, le lăsa feţele în umbră, dar le lumina masa destul cât să poată vedea să aşeze ceaşca de cafea pe farfurioară.
- Cred că tata a vorbit cam mult, a spus Luciana. Vă rog să-l scuzaţi, aşa sunt bătrânii, vorbesc nu ca să comunice ceva important, ceva plăcut, vor să se convingă încă o dată de legătura lor cu această lume, să se bucure de ea.
- Afirmaţia nu cred că se potriveşte tatălui dumneavoastră. Faţă de mine a vorbit ceea ce trebuia, nimic mai mult. Îmi amintesc de părinţii mei, continuă Florescu, seara când aveau timp, se aşezau tot aşa ca noi la o masă improvizată sub dudul din faţa casei, dar în loc de fotolii aveau butuci din lemn, ce ţineau loc de scaune şi beau câte o cafea, sporovăind până noaptea târziu câte în lună şi stele. Mie îmi plăcea să stau lăngă ei, nu să ascult ce vorbesc, ci să ascult ţârâitul greierilor ce populau iarba din jur. Atunci porneau şi poveştile din capul meu. Îmi închipuiam scene cu balauri pe care îi omoram, feţi frumoşi şi zâne pe care îi căsătoream, vrăjitoare pe care le îmblânzeam.
Acum îmi dau seama cât de orgolios eram, personajele îndrăgite de mine trebuiau să câştige mereu.
- Şi v-aţi păstrat orgoliul? a întrebat Luciana.
- Ca şi poveştile şi orgoliul erau de domeniul fantasticului. Acum am păstrat din el, atât cât îmi trebuie. Era simplu atunci, închideam ochii şi puteam realiza orice, acum simt lipsa greierilor, pentru că fără ei, liniştea este mai adâncă.
- Şi singurătatea, adăugă Luciana.
- Da şi singurătatea, a fost de acord Florescu, încercând să ascundă un oftat necontrolat. Simţindu-i ochii aţintiţi asupra lui, se răsuci spre ea şi spuse:
- Liniştea! Singurătatea! Uneori devin extrem de obositoare. Nu vi s-a întâmplat niciodată?
- Nu ştiu, răspunse ea şi încercă să schimbe discuţia. Cum aţi cunoscut familia Răileanu?
- La început m-am întâlnit cu inginerul Răileanu în virtutea relaţiilor de colaborare dintre meseriile noastre. Pe măsură ce întâlnirile se înmulţeau, ne-am cunoscut mai bine şi am devenit apropiaţi. Nu pot spune că suntem prieteni, doar apropiaţi. Cunoscând familia Răileanu, am scăpat într-un fel de singurătate.
- Dar nu aţi scăpat de tot.
- Nu, încă n-am găsit calea pentru a ajunge la aşa ceva. Dar caut această cale.
- Şi credeţi că există o cale să scăpăm de linişte şi de singurătate?
- Există speranţa. Dar să ştiţi că eu de singurătate aş vrea să scap, dar de linişte nu aş vrea să scap în totalitate. Omul are nevoie şi de clipe de linişte. De ce mă întrebaţi de familia Răileanu, ca şi cum în relaţia dintre mine şi dumneavoastră, doar această familie ar conta.
- O, nu, se apără Luciana, greşiţi! Aş asculta şi m-ar interesa tot ce mi-aţi spune despre dumneavoastră. Eu nu prea am îndrăznit să întreb, pentru că nici dumneavoastră nu vă prea atingeţi de persoana mea. M-aţi aşezat pe un soclu înalt şi doar mă priviţi cu uimire, aproape paralizat, dar eu sunt o femeie obişnuită, n-am nimic neobişnuit în mine.
- Aşa privesc oamenii care iubesc. Aveţi multe calităţi pe care eu le apreciez la un om. Sunteţi altceva în această sală de aşteptare cu care eu compar lumea, cu orgolii prosteşti şi nemăsurate, cu lovituri pe la spate şi ghionturi în coaste, călcat pe picioare de fiecare dată când eşti prins într-o busculadă... Nu m-am simţit niciodată în elementul meu în mijlocul acestei aglomerări de trupuri agitate, puse pe harţă, a căror monedă de schimb este minciuna şi trădarea.
Ultimele fraze rostite de Florescu o neliniştiră. Constata că acest bărbat poate fi şi altfel când îi acordai atenţie. Dar de ce vorbea faţă de ea în acest fel? Ce interes avea? Evident, dorea să se apropie de ea, dar constata că nici ei nu-i este indiferent. Şi acum nu se mai amăgea. Se hotărâse în acest moment să renunţe la orice act necugetat care l-ar putea determina să bată în retragere, să nu-i mai taxeze gesturile neinspirate. Florescu îşi făcea loc în gândul ei. Tocmai această hotărâre o determină să rămână cu braţul pe spătarul fotoliului, foarte aproape de mâna lui.
Florescu era îmbătat de adierea parfumului ce venea dinspre trupul Lucianei, de aceea mai făcu un gest necugetat. Se aplecă spre ea, îi luă mâna ce se sprijinea pe spătarul fotoliului aproape de el, o cuprinse în ale sale şi i-o sărută. O auzi spunând:
- Vreţi să plecaţi?
- Nu, spuse el, retrăgându-şi mâinile după ce aşezase mâna pe care o sărutase pe locul de unde o ridicase.
Simţise pentru prima dată că mâna Lucianei este moale, cu degete elastice şi rămăsese binevoitoare câteva clipe în palmele sale. Atingerea mâinii ei îl electrizase, era fascinat de prezenţa blândă a Lucianei, atât de vie lângă el. Ea zâmbea. El o întrebă:
- De ce râdeţi?
Ar fi vrut să înlăture această formulă de politeţe care îi despărţea, dar deocamdată nu putea. Nici ea nu dădea semne că ar putea discuta în alţi termeni.
- De ce râdeţi? o întrebă din nou.
Luciana întârzia să-i răspundă căutând să ocolească adevărul, care l-ar fi adus iar în starea de neputinţă în care s-a mai aflat. I-a spus că se bucură în această seară de prezenţa lui şi că ar vrea să mai stea, dacă se poate. Şi ea simte nevoia din când în când să evadeze din cotidian.
- Eu cred că spuneţi despre mine că sunt o fiinţă detestabilă, şi este firesc. De fiecare dată, m-am prezentat în faţa dumneavoastră ca un peţitor grăbit şi caraghios. Recunosc, fiinţa dumneavoastră mă intimidează. Nu pot explica de ce... dar recunosc că mi-aş dori să decopăr taina şi descifrând acest secret, aş putea să-mi schimb viaţa...
-Dar nu ascund nici o taină, tovarăşe locotenent, îl întrerupse Elena, sunt o femeie obişnuită. Este firesc să fiu o enigmă în faţa unui om cu care nu am depăşit limitele unei discuţii obişnuite. În seara asta am făcut un anumit progres, dar trebuie să mai discutăm, dacă vreţi să mă descifraţi, să mă descoperiţi.
Florescu s-a ridicat în picioare, spunând:
- Vă mulţumesc pentru seara minunată pe care mi-aţi oferit-o. Oricum, va trebui să ne mai vedem pentru relaţii, până când voi afla pe misteriosul autor al înşelăciunii căreia tatăl dumneavoastră i-a fost victimă.
- Sigur, sigur, a răspuns Luciana, ridicându-se de pe fotoliu. Stătea acum lângă dânsul parcă ar fi vrut să mai audă ceva de la el. L-a condus la uşă, unde Florescu a întrebat:
- Dar tatăl? Aş vrea să-mi iau rămas bun.
- Cred că a adormit, că altfel era prezent, nu pierde el astfel de momente.
Îi sărută mâna. În mâna sa ţinea din nou acea mână delicată, acum fierbinte, care întârzia şi dorea ca urarea de rămas bun să dureze cât mai mult.
- Noapte bună! îi spuse Luciana, aştept telefonul dumneavoastră.
Mergând spre casă, de bucurie pentru felul cum decursese întâlnirea, simţea nevoia să bea ceva, dar renunţă repede, ştia că acum în cârciumi rămâneau doar beţivii. Pe strada aproape pustie, îi persista în minte fraza Lucianei: ,,Aştept telefonul dumneavoastră”, pe care o repeta cu plăcere.
Era bucuros că relaţia cu Luciana s-a îmbunătăţit mai mult decât spera. Luciana simţea ceva pentru el, începutul era bun. Era conştient că mai are de aşteptat, miza pe cartea răbdării care dădea roade, dar era la fel de conştient că nici nu ar fi putut face altfel. Nu, sigur nu! Câteodată omul este silit să parieze pe o singură carte pentru a câştiga.
În una din seri, a visat că Luciana trăia într-un palat, iar el se strecura în dormitorul ei, fără să fie observat. Nu-i păsa că cineva din personalul de serviciu ar prinde de veste pentru că majordonul şi soţia acestuia erau de partea lui şi nu suflau o vorbă pentru că-i amăgise cu promisiuni ispititoare. Luciana, ca şi în realitate îi era dragă şi o iubea. În postura de stăpână avea mai multă drăgălăşenie şi avea ca orice om din această categorie, naivitate şi sfiiciune, şi ştia că astfel de minunăţii au nevoie de afecţiuni ocrotitoare. Luciana era încrezută, superficială, exuberantă, obişnuită cu ploconiri şi atenţii de tot felul.
Se făcea că atunci când a ajuns în camera ei, era aşteptat de un juriu în faţa căruia stătea Luciana. Juriul stătea la o masă şi era format din cinci bărbaţi cu peruci cârlionţate, care odată fuseseră albe, dar acum din cauza vechimii şi de prea mult purtat se îngălbeniseră, îmbrăcaţi în robe, iar cel din mijloc ţinea în mână ciocanul din lemn al judecătorului, gata să-l folosească.
- Să ne spui, glăsui cel care părea că este preşedintele completului şi avea drept de veto, cum sărută Luciana?
Florescu era zăpăcit de ce se întâmplă, nu ştia ce să răspundă, de aceea din juriu a auzit un glas:
- Răspunde!
- Nu ştiu, s-a trezit răspunzând Dumitru Florescu.
- Cum doarme Luciana?
- Nu ştiu, a fost răspunsul lui Florescu.
- Cum are sânii Luciana?
- Nu ştiu.
- Dacă răspunsul tău este, nu ştiu, spuse preşedintele de complet, lovind cu ciocanul în masă, de ce te-ai îndrăgostit de Luciana?
Emoţia trăită în vis şi zgomotul făcut de ciocan l-a făcut să se trezească brusc. Constatase că zgomotul făcut de ciocan coincidea cu zgomotul făcut de becul lampadarului, care uitat aprins se încinsese atât de mult încât s-a spart.
Trecuseră câteva zile, dar Dumitru Florescu nu-i telefonase Lucianei, cum fusese rugat. Nu-l căutase nici ea, de fapt nici nu era politicos ca ea să-l roage să-i telefoneze şi apoi tot ea să-l caute la telefon. Putea să o viziteze la cabinet, că acesta se afla în zona în care el îşi exercita atribuţiile de serviciu, dar s-a gândit să facă acest lucru după ce va obţine ceva date concrete în investigarea cazului tatălui său. Putea să ţină legătura cu tatăl Lucianei, dar ar fi însemnat ca astfel să piardă prilejul de a încuraja trăirile sentimentale care se părea că se înfiripaseră în sufletul Lucianei. Obligaţiile de servciciu îl capacitaseră atât de mult, încât nu reuşise să facă nici un demers pentru a onora obligaţia faţă de familia Răileanu şi faţă de Luciana. Familia Răileanu şi Luciana erau respectate de Florescu în egală măsură, dar dacă îşi consulta sufletul în această problemă, balanţa a fi înclinat spre Luciana. Trebuia să rezolve acest caz pentru a obţine recompensa care deocamdată exista doar în subconştientul său şi ea se numea Luciana.
Astăzi dimineaţă, urca agale panta aleii principale de la intrerea în curtea bisericii Sfântul Nicolae. A mers în spatele bisericii, unde era amplasat cimitirul, cu intenţia de a lua legătura cu administratorul. Se trezi înconjurat de morminte la care se gândea ca la nişte mici construcţii, făcute de-a lungul timpului, reprezentând o istorie arhitecturală, un fel de hartă în care se putea observa evoluţia gustului de frumos al omului, a stării materiale, orgoliului şi modestiei acestuia. La urma urmei, cimitirul era oraşul în miniatură în care pământul se desface în fiecare zi, să primească trupuri în adâncurile lui, aşezându-le unele peste altele, amestecând până la urmă femei, bărbaţi, bătrâni, copii, toţi de-a valma într-o groapă comună, strânşi mereu la un loc de zeci, sute şi mii de ani.
I se părea nefiresc să cheltui bani, uneori mulţi, să-ţi construieşti monument funerar. Pentru ce? Să nu uite lumea? Ce folos! Cine să nu te uite? În câţiva zeci de ani rămâi un nume scris pe o lespede, iar într-un secol, uitarea te acoperă cu totul. Monumentul mortuar nu este decât o amăgire. Paradoxal că sunt oameni care au schimbat lumea cu ideile lor, despre care lumea vorbeşte de sute de ani şi nu se ştie unde sunt înmormântaţi.
Neputincioşii care în viaţă nu au făcut nimic semnificativ, bolnavi de neuitare, îşi fac monumente mortuare. Se gândea că nici sub piramidele Egiptului, nu se prea ştie bine cine şi când au fost înmormântaţi.
Pe lângă el, în acest timp, treceau un bărbat şi o femeie, bătrâni, îmbrăcaţi în negru, care sprijinindu-se unul de altul se deplasau greu, târându-şi după ei paşii şi anii.
Pentru respectul vârstei, Florescu i-a salutat. Doar ea a întors capul şi a răspuns întrebătoare salutului adresat de Florescu. Cine ştie de la mormântul cărui fiu sau fiică se întorc aceşti nefericiţi, gândea Florescu. Nu le-a mai rămas decât durerea pe care o poartă cu ei, prin zilele puţine care le-a mai rămas de trăit.
Din loc în loc, pe cruci, erau încastrate fotografii ce reprezentau una sau două persoane imortalizate în cele mai frumoase momente şi perioade ale vieţii. Pe nici unul nu-l vedea forografiat în sicriu, toţi erau voioşi şi bine îmbrăcaţi.
Ce ciudăţenie! Dar de asta nu sunt vinovaţi morţii, ci în totalitate cei rămaşi în urmă, cei vii.
Împrăştiate prin cimitir se aflau persoane, în special femei, în majoritate singure, care cu unelte adaptate (săpăligi cu cozi scurte şi greble artizanale) tăiau buruienile şi mărunţeau pământul de pe morminte, la fel cum probabil făcuse şi părinţii lui, când el fusese ultima dată acasă. Undeva în dreapta aleii, îi atrase atenţia doi bărbaţi, care făceau notă discordantă cu doliul din cimitir. Unul fotografia un mormânt, iar celălalt ţinea în mână o ruletă cu panglica derulată de pe tambur. Bărbatul care fotografia avea semnalmentele celui descris de bătrânul Dinu. Nu poate fi atât de uşor ! exclamă Dumitru Florescu în gând.
S-a apropiat de ei şi i-a salutat.
- Bună ziua, vă deranjez?
- Nu ne deranjaţi, răspunse cel cu aparatul de fotografiat. Tocmai am terminat. Vorbea notându-şi ceva în carnet.
- Dumneavoastră proiectaţi cavouri? întrebă Florescu mai departe.
- Da, le şi construim.
- Aş vrea să construiesc şi eu un cavou, spuse Florescu, pentru a afla ce-l interesa.
- Pentru dumneavoastră? Întrebă în glumă, cel cu aparatul de fotografiat, nu sunteţi prea tânăr să vă gândiţi la aşa ceva?
- Nu pentru mine. Poate şi pentru mine, dar mai târziu a răspuns Florescu, fără a gusta gluma care i se adresase. Putem să mergem undeva să discutăm, aş prefera biroul administratorului cimitirului.
- Cimitirul nu are administrator. Preotul paroh se ocupă de administrarea cimitirului.
El are biroul în biserică, replică acelaşi om, cu care vorbise până acum, pe acelaşi ton glumeţ. Ştiţi unde este biserica?
- Nu, dar ajutat de dumneavoastră, o să aflu.
Florescu se simţea luat peste picior, de aceea se străduia să fie calm, pentru a nu greşi şi pentru a găsi momentul cel mai propice să atace.
- Până acum am glumit, preciză interlocutorul, dar dacă într-adevăr doriţi să comandaţi construirea unui cavou, putem merge aici în clădirea în care îşi depozitează sculele cei ce întreţin parcul, unde folosesc şi eu o încăpere cu destinaţie de birou.
După ce şi-a introdus aparatul de fotografiat în husă, a strâns lama ruletei, un ghem de sfoară, un caiet şi un pix, cel despre care Florescu bănuise că este autorul înşelăciunii, dar despre care credea că este şeful, spuse:
- Să mergem tovarăşe... cum aţi spus că vă cheamă?
- Dumitru Florescu.
- Eu mă numesc Arbone Daniel, spuse acesta, sunt angajat al Cooperativei Flacăra, de profesie inginer constructor, dar din lipsă de arhitecţi, mă ocup şi de proiectarea monumentelor funerare, pentru cei care comandă la noi asemenea lucrări.
În încăperea folosită drept birou de inginerul constructor, Dumitru Florescu se recomandă:
- Ştiţi, de fapt eu sunt locotenentul Dumitru Florescu de la miliţie.
- Aoleu, ce s-a întâmplat? întrebă inginerul glumind; a dispărut vreun mort din cimitir? S-a profanat vreun mormânt?
- Nu a dispărut nici un mort, nu s-a profanat nici un mormânt, vorbi serios Florescu.
Dumneavoastră, tovarăşe inginer, sunteţi acuzat că aţi luat bani de la un cetăţean pentru a-i construi un cavou şi de atunci aţi dispărut.
- Deci la mijloc este vorba tot de o dispariţie, spuse inginerul căruia nici seriozitatea lui Florescu, nu-i putea scoate glumele din cap. Puteţi fi mai explicit?
- Este vorba despre un bătrân care se numeşte Dinu. El a venit la dumneavoastră să comande executarea unui cavou, pentru care v-a dat trei mii de lei.
- O! de ce nu spuneţi aşa? Ştiu, tovarăşe locotenent, despre ce este vorba. Acel bătrân nu a mai venit pe la noi, dar asta nu înseamnă că l-am înşelat. Lucrarea la cavoul lui este în derulare. Omul mi-a dat banii, iar eu nu-i puteam ţine la mine. I-am depus la casieria unităţii. Având banii şi acordul lui, ştiind unde trebuie construit cavoul şi în ce fel, am demarat lucrările. Am deschis o notă de lucrări, am scos materiale de la magazie, iar în momentul de faţă lucrările la cavou au ajuns la cota zero. Am dat comandă şi pentru executarea crucii la sculptorii cooperativei, astfel încât atunci când bătrânul apărea, urma să-l duc la sculptor, să-i spună ce doreşte să scrie pe cruce şi dacă vrea să aplice vreo fotografie, aşa cum se obişnuieşte.
- Dacă el nu a mai venit, pe numele cui aţi depus banii la casierie şi aţi întocmit comanda de lucrări, încercă Florescu să-l încurce pe inginer.
- Pe numele care este scris pe cruce. Mi-a spus că acolo este înmormântată soţia, care nu putea avea alt nume decât ca al lui. Dacă îmi daţi voie, spuse inginerul, de data asta serios, să caut puţin prin dezordinea asta a mea ordonată, şi iar râse, găsesc toată documentaţia. Cum spuneaţi că îl cheamă pe bătrân?
- Dinu.
- A, uitaţi am găsit. Dinu Minodora. Uitaţi aceasta este toată documentaţia privind lucrarea. Dacă bătrânul vine la mine, în câteva zile cavoul este gata.
Ar dura o zi să placăm mormântul cu marmură şi să fixăm crucea. De uscat se usucă singur, nu trebuie să-l supraveghem noi şi nici nu trebuie să-i facem foc la rădăcină.
Omul ăsta este glumeţ din fire, gândi Florescu. Astfel de oameni glumesc şi cu moartea, n-ai ce le face.
- Dacă omul ăsta, spuse inginerul mai departe, venea la mine în loc să caute miliţia, acum era cavoul gata. Eu eram grăbit că am atâtea pe cap, am uitat să-i cer numărul de telefon, dar el? Aşa cum m-a găsit prima dată, mă găsea şi a doua oară. De atunci nu a fost niciodată la mormânt, nici el şi nici altcineva.. Dacă venea, găsea oameni muncind şi mă găsea şi pe mine.
- De ce aţi luat banii fără să eliberaţi vreo chitanţă? continuă Florescu interogatoriul.
- Pentru că nu aveam cum. Eu nu încasez bani. Aceştia se depun la casierie, ceea ce am făcut ulterior.
- Dar se încasează înainte de a se executa lucrarea?
- În cazul lui, da. Se încasează acont pentru lucrare, dar ca şi o garanţie pentru noi, că omul este serios şi doreşte să execute lucrarea. Ştiţi şi dumneavoastră, nehotărâţi pe lume sunt mulţi.
- Tovarăşe inginer, cred că nici dumneavoastră nu prea aţi procedat legal. Dumneavoastră sunteţi executant de lucrări. Cred că cei care doresc să execute lucrări prin dumneavoastră, trebuie să se adreseze cu o cerere la conducerea unităţii şi după ce i se aprobă, conducerea unităţii vă însărcinează cu executarea lucrării. Am dreptate?
-Tovarăşe locotenent, nu există vină şi nici nevinovăţie, există doar interesul de a ascunde boala. Aşa este legal, cum spuneţi dumneavoastră, dar eu am primit îndrumare de la conducerea unităţii, că atunci când vin astfel de clienţi, cum a fost tovarăşul Dinu, să le iau banii pentru a nu pierde clienţii. Scopul meu este să aduc clienţi şi bani societăţii la care lucrez. Noi suntem asociaţie meşteşugărească, suntem în concurenţă cu statul, noi trebuie să ne căutăm clienţii singuri, la stat este altceva. Nu trebuie să purtăm oamenii pe drumuri, că merg la altcineva, iar noi nu avem acest interes. Ne folosim de aceste artificii, care până la urmă nu produc pagube beneficiarilor.
Florescu a trecut cu vederea aceste nereguli care erau nişte abateri interne ce nu produceau efecte juridice. El era mulţumit că a rezolvat cazul în acest fel.
La întoarcere a hotărăt să-l viziteze pe bătrânul Dinu, dar nu, e mai bine să o vadă pe Luciana înainte. O să-i facă o surpriză.
A mers la serviciu şi i-a telefonat inginerului Răileanu, care era şef de şantier, rugându-l să-i dea maşina lui de serviciu să rezolve o problemă.
- Ce trebuie să facă şoferul? întrebă Răileanu.
- Să meargă la dispensar, la doctoriţa Dinu Luciana şi să o aducă la miliţie. Trebuie să-i iau o declaraţie în cazul privind înşelarea tatălui său. Ştii, nu?
- Da, ştiu. Într-un sfert de oră maşina este la Cabinetul medical, la Luciana.
Florescu trebuia să mai dea un telefon doctoriţei, să o anunţe să se pregătească şi să-i explice că trebuie să se întâlnească cu el, la sediul miliţiei.
- Alo! Cabinetul medical?
- Da, poftiţi! Cabinetul medical.
- Aş dori să vorbesc cu domnişoara doctor Dinu Luciana.
- La telefon, poftiţi.
- Dumitru Florescu vă deranjează. Nu m-aţi uitat?
- A trecut ceva timp, tovarăşe locotenent. Credeam că m-aţi uitat, în sfârşit, m-aţi sunat. Probabil aveţi vreo veste.
- Nu v-am uitat nici o clipă, gândurile mele nu v-au împins la periferie.
L-am găsit pe autorul faptei, dar înainte de a face alte demersuri trebuie să vă prezentaţi la miliţie pentru câteva relaţii. Aţi putea veni acum?
- Dar în altă parte nu se poate, numai la miliţie?
- Ba da. Atunci vă aştept în faţa miliţiei. Într-un sfert de oră maşina tovarăşului inginer Răileanu vă aşteaptă în faţa cabinetului. O să ne întâlnim în faţa miliţiei.
- O, exclamă ea, atâta deranj pentru mine, dar vin cum să nu. Nu-mi vine să cred că sunteţi aşa operativ.
- Când situaţia impune, găsim soluţii.
- Mi-am dat seama, voi fi prezentă.
De cum a văzut maşina inginerului apropiindu-se, Florescu a sărit în stradă şi i-a făcut semn să oprească. A deschis portiera din spate, a urcat, și fără a saluta, a spus şoferului:
- La biserica Sfântul Nicolae.
După ce maşina s-a pus în mişcare, a avut timp să şi salute
- Sărut mâna domnişoara doctor! Bună ziua tovarăşe! spuse către şofer.
- Ce căutăm la biserică? întrebă doctoriţa.
- Acolo se află autorul faptei, a răspuns Dumitru Florescu. Până în faţa bisericii, nimeni nu a mai scos nici un cuvânt.
Florescu nu ştia cum va reacţiona Luciana la vederea lucrării, îi era teamă să nu-i spună cine ştie ce lucruri supărătoare. În faţa bisericii, Luciana i-a spus:
- De la moartea mamei, nu am mai intrat în această curte decât de câteva ori, când am mers la mormântul ei şi i-am aprins lumânări. M-am bazat pe tata, el merge des. Ultima dată am fost acum vreo doi ani, nu prea îmi plac cimitirele. S-a schimbat mult de atunci. Au pavat aleea, au semănat iarbă. E linişte şi frumos.
Când au ajuns în cimitir, a început să admire mulţimea florilor, parcă sălbăticite deasupra mormintelor.
Îi venea să părăsească aleea şi să înceapă a mirosi florile la nesfârşit. La un moment dat a spus:
- Nu cumva mergem la mormântul mamei mele?
- Exact, a răspuns Florescu.
De departe se vedeau în jurul mormântului doi oameni trebăluind. Luciana privea întrebătoare când spre Florescu, când spre cei doi muncitori. Nu ştia ce să creadă, dar era sigură că avea parte de o surpriză. Când a ajuns destul de aproape, Luciana a văzut că mormântul era deschis, de aceea a exclamat:
- Vai! mormântul mamei mele! Ochii i se umeziră şi cu glas tremurat a întrebat: Ce aţi făcut cu oasele mamei mele?
- Le-am pus într-un sac de pînză, doamnă, a răspuns unul din muncitori. Se obisnuieşte ca atunci când desfacem un mormânt, să strângem cu grijă osemintele şi să le punem într-un sac de pânză nou, apoi chemăm preotul şi le stropeşte cu agheasmă, le tămâiază şi rosteşte o rugăciune. Le aşezăm apoi într-un loc ferit şi după ce terminăm lucrarea la cavou, le punem la loc de cinste în interior.
- Acum unde sunt? a întrebat mai mult mecanic Luciana.
- Uitaţi-le acolo, spuse acelaşi muncitor, arătând într-un colţ al gropii un săculeţ de pânză albă, curată. Vreţi să le vedeţi?
- Nu, spuse Luciana încurcată de întrebarea muncitorului. Ştiu cum arată un schelet, iar oasele mamei mele nu ştiu dacă le-aş putea privi.
- Am decofrat betonul pe care l-am turnat pentru că ieri tovarăşul inginer Arbone ne-a spus că urmează să aducă marmura să o lipim şi am vrea ca betonul să fie un pic mai uscat.
- Eu tot nu înţeleg ce se întâmplă? se adresă doctoriţa lui Florescu.
- Se întâmplă ce trebuia să se întâmple, a răspuns locotenentul. Ce este normal. Tatăl dumneavoastră, după ce a plătit, nu s-a mai interesat de lucrare şi nici nu a lăsat vreun număr de telefon. Omul cu care a vorbit tatăl dumneavoastră este inginer constructor, lucrează la Cooperativa Flacăra şi se ocupă cu executarea de lucrări în cimitir. Ocupat fiind, acesta a uitat să stabilească modalitatea de luarea legăturii, dar dacă tatăl dumneavoastră venea în cimitir şi întreba de el, îl găsea. Având minimul de date, tovarăşul inginer a început lucrarea. Urmează ca tatăl dumneavoastră să ia legătura cu inginerul Arbone, pentru a stabili ce trebuie scris pe cruce, pentru că şi aceasta este aproape gata. Eu am vrut să vă fac o surpriză plăcută. Nu ştiu dacă am reuşit sau nu.
- Dacă este o surpriză plăcută sau neplăcută nu pot spune, pot spune că este emoţionant ceea ce văd. Luciana a înţeles despre ce este vorba şi a continuat:
- Tata a produs toată această încurcătură. Este foarte emotiv şi când se află în această stare, gestionează greu situaţia şi încurcă lucrurile. Aşa a fost toată viaţa. Îmi spunea mama că atunci când a fixat data cununiei civile cu ea, din cauza emoţiilor a confundat ora treisprezece, pe care i-a comunicat-o cei de la starea civilă pentru oficierea cununiei lor, cu ora trei după-amiaza, aşa că, ei în loc de ora treisprezece s-au prezentat la ora cincisprezece. Noroc că în acea zi s-au oficiat mai multe căsătorii, iar la ora cincisprezece, când s-au prezentat ei, cei de la starea civilă nu plecaseră, că altfel rămâneau necununaţi şi se făceau şi de ruşine faţă de invitaţi.
Când a ajuns la maşină, Florescu a întrebat:
- Unde vă ducem, domnişoara doctor?
- Acasă la mine, răspunse Luciana. Simţea jenă faţă de ce se întâmplase. Tatăl ei iar încurcase lucrurile. Se gândea cum să se justifice faţă de familia Răileanu. Pusese în mişcare un întreg angrenaj. Îi părea rău că nu-şi făcuse timp să verifice ceea ce făcuse tatăl ei. Acum trebuia să găsească o cale prin care să se scuze faţă de toţi aceşti oameni. Constata că singură nu mai poate face faţă necazurilor, simţea că are nevoie de cineva care să-i fie alături. Avea nevoie de sprijinul unui bărbat.
- La ce te gândeşti aşa intens, domnişoară doctor?
- Vrei să ştii la ce mă găndesc? Poate la aceleaşi lucruri la care te gândeşti şi tu. Acum cred că gândurile noastre se întâlnesc.
- Aşa nu mai rămâi singură, dacă spui că gândurile noastre se întâlnesc. Poate te judec subiectiv, dar eşti o fiinţă solitară, chiar dacă discuţi şi râzi cu cei din jur, te înveseleşti, dar ai în tine o parte, o rezervă de care te temi. Din cauza aceasta, râsul tău nu e râs, e ceva, e o concesie făcută interlocutorilor.
- Rezervă de ce?
- Nu ştiu, nu pot explica, nu găsesc acum cuvintele potrivite. Un lucru care există şi în mine şi care mă sperie, face parte din sufletul meu, o stare pe care nu o pot controla, dar aş vrea să o înlătur. O stare care mă face să mă simt singur şi când sunt înconjurat de oameni.
- Cred că în această privinţă ne asemănăm. Ai fost destul de explicit, ca să înţeleg, că la mijloc este singurătatea.
Rostind aceste cuvinte, Florescu se simţea mulţumit, îi dispăruse agitaţia sâcâitoare care îl domina, când o vedea pe Luciana, era acum calm şi sigur.
Maşina a oprit în faţa scării blocului în care locuia Luciana. Florescu constata că doctorița are locuința ei, separată de al tatălui, deoarece locul unde îi codusese mașina era altul decât cel unde locuia tatăl doctoriței. El s-a grăbit să coboare primul, ca să înconjoare maşina şi să deschidă portiera pe unde trebuia să coboare doctoriţa. O privea, era calmă şi inexpresivă. Coborî şi ea, îndreptându-se spre intrarea în bloc. Dar când Dumitru Florescu trânti portiera, tresări ca şi când ar fi fost cuprinsă de frison şi s-a oprit aşteptând. Florescu mulţumi şoferului şi i-a spus că este liber, apoi a pornit spre Luciana. Aştepta ca ea să-şi ia la revedere sau să-l invite sus în apartament. În acest timp Luciana şi-a reluat deplasarea. Cum doctoriţa nu a schiţat niciun gest pentru a-şi lua la revedere, el o urmă pe scări. O văzu cum descuie uşa, pe urmă cum pătrunde în apartament. Florescu o seconda de aproape. Au ajuns amândoi în sufragerie. Aici lui Florescu totul i se păru firesc, de aceea luă loc pe un fotoliu. Trecură ceva timp de când nici unul nu rostise un cuvânt. Ea rămase nemişcată în mijlocul sufrageriei, uitându-se la el de parcă ar fi vrut să-l întrebe pe unde a intrat în apartament.
- Vrei să bei ceva? l-a întrebat, fără a mişca altceva decât buzele şi bărbia.
- Nu vreau să deranjez, de aceea nu mă opun, spuse Florescu zâmbind.
Ea se deplasă spre vitrina aşezată pe peretele sufrageriei, de unde a venit cu o sticlă de coniac şi două pahare. Le-a aşezat pe masa fantezie din faţa lui Florescu şi turnă în ele coniac. Luciana i-a urat noroc şi a băut din paharul ei, după care a dispărut în bucătărie.
E timpul ca ea să tacă, gândi Florescu. În bucătărie auzea cum curge apa. El bău conţinutul din pahar şi îl umplu din nou. A mai băut o gură. Simţea cum sângele i se pune în mişcare şi îi încălzeşte tot corpul. Ce căuta aici? îi veni în gând întrebarea. Închise ochii. Când i-a deschis, în faţa lui stătea Luciana care îi surâdea. Se schimbase în ţinuta de casă.
- Vrei să mâncăm ceva? îl întrebă.
- Nu-mi este foame.
- Dacă nu-ţi este foame, sunt sigură că vrei altceva, spuse Luciana, în timp ce se apropia de el. A întins mâna spre el, iar Florescu a crezut o clipă că i-o întinde să o sărute, ca atunci când se despărţea de ea. Mâna însă îşi continuă drumul până pe umăr apoi s-a îndoit în jurul cefei. Îl trase cu putere spre ea şi îl sărută întâi pe ochi, pe obraji şi apoi pe buze.
- Ridică-te, spuse Luciana şi vino cu mine. Îl prinse de mână şi îl trase după ea în dormitor unde lumina nu pătrundea decât vag din holul locuinţei. Aici mâinile ei şi ale lui îl dezbrăcaseră de tot ce avea pe el. A fost rândul ei, apoi se uniră într-un singur trup. În aceste clipe uitaseră amândoi de orgolii şi neâmpliniri, nu mai aveau trecut, aveau doar prezent, totul părea că murise şi urma să se nască ceva dulce care să-i poarte pe umeri ca pe o nepreţuită povară. Dragostea era cea care ştergea orice urmă de identitate, care ţâşnise natural din instinctul ce asigură perenitatea fiinţei omeneşti. Şi-au jucat amândoi şansa până la capăt ca într-un joc de noroc, hotărâţi ca a doua zi să nu regrete nimic. Simţeau amândoi naşterea unei noi femei şi a unui nou bărbat. Dumitru Florescu nu fusese pregătit pentru aceasta, de aceea o jenă pe care nu o regreta îl determina să evite privirea Lucianei, care se pare că îşi dorise acest lucru. În schimb, îi săruta ochii şi în acest timp simţi pe buze umezeala sărată a lacrimilor ei. Constata că Luciana poate şi plânge. Acum îşi dăduse seama că permanent neglijase să-i privească ochii. Poate şi datorită faptului că nu a îndrăznit niciodată să o privească lung şi insistent. De fiecare dată când o privea, se lovea ca de un zid de oglinda ochilor ei, care îl tulbura, făcea ca privirea lui să devină opacă, întunecată, încât pentru a obţine din nou lumina, trebuia să-şi mute privirea în altă parte. Poate dacă ar fi ştiut cum să o privească, n-ar mai fi trăit atâta amărăciune.
Acum ochii Lucianei nu-l mai lăsau să se piardă, il îndemna să privească lumina din sufletul ei.
Ea se îmbrăca tacticos, fără grabă şi fără să vorbească. El terminase de îmbrăcat, se grăbise. Acum se aşezase pe unul din fotolii şi pentru a umple cu ceva timpul tăcerii dintre ei, a luat sticla cu coniac din care şi-a umplut, fără să ceară voie, un pahar pe care l-a băut pe nerăsuflate. Continua să privească spre Luciana.
În timp ce se apropia de el, Luciana l-a întrebat;
- L-ai băut aşa în grabă fără să mă aştepţi, ai simţit în acest moment că trebuie să bei ceva sau să înlături starea de oboseală pe care o simt uneori oamenii în a doua parte a zilei? Alcoolul, să ştii, a continuat ea, doar crează senzaţia surplusului de putere. În realitate doar te reconfortează, îţi accelerează circulaţia sângelui, pe o perioadă scurtă de timp, apoi devii mai obosit decât ai fost, capeţi nesiguranţa specifică drogaţilor, căci asta este, alcoolul este un drog.
- Îmi cer scuze, a spus Dumitru, nu ştiu dacă am simţit nevoia să beau, dar am făcut-o pur şi simplu. Nu mă simt nici obosit. Dar uite, ca să îndrept greşeala, te voi aştepta să cinstim un pahar împreună. În acest timp, din sticlă turna coniac în cele două pahare de pe masă.
După ce a terminat de îmbrăcat, Luciana a mers la baie, de unde a venit cu părul frumos pieptănat, purtând în jurul ei un miros de parfum odihnitor. S-a aşezat în braţele lui Florescu, spunând:
- M-ai privit destul. Ajunge. Trebuie să te mai privesc şi eu.
-Sunt unele stări, care parcă îşi pierd durata, răspunse Florescu. Nu-mi amintesc de când te privesc şi de ce. De fapt, pricep de ce şi de aceea, cred că am pierdut noţiunea timpului. De ce te privesc? Pentru că au fost cele mai desăvârşite clipe de când te iubesc.
- Ce-mi dai să te cred? întrebă Luciana.
- Cuvântul meu de pionier, glumi Florescu. Acum putem cinsti în linişte băutura pe care tu ai pregătit-o.
Pentru a fi în echilibru, Luciana ţinea o mână după gâtul lui Florescu, iar în cealaltă ţinea paharul de coniac
- Ne-ar sta bine să ne facă cineva o fotografie în această poziţie, ce zici?
- Dacă ar fi profesionist, ar putea fi pusă pe coperta unei reviste, ca reclamă pentru băutori înrăiţi, răspunse Florescu.
- Ei, nici chiar aşa. Poate pentru finalul unei aventuri, ca în cazul nostru, ce zici?
- Nu-mi place această expresie. Nu corespunde sentimentelor pe care le am faţă de tine. Ştiu că permanent în sinea ta râzi de stângăciile mele, dar să ştii, că aceste stângăcii sunt sincere, sunt ale unui om care poartă pentru tine cele mai alese sentimente pe care se străduieşte să le prezinte cât mai frumos, dar pentru că dorinţa de a ieşi totul bine este prea mare, sfârşeşte de cele mai multe ori rău.
- Am înţeles, dragul de tine, de aceea ai început să-mi placi. Îmi plac oamenii care se străduiesc să-mi demonstreze că mă iubesc sincer., deoarece ştiu că vor reuşi să-şi ducă demonstraţia la capăt.
Tot ce a urmat au fost încercări de a regăsi fascinaţia aceea fără de început şi fără spaţiu. Se schimbase parcă şi mirosul parfumului ei, un parfum feminin, totuşi necunoscut, îi aluneca sub nări. Un parfum a cărui esenţă venea din amintiri, dar din care lipsea ascetismul, păstrându-şi miresmele pure de ierburi care populau trupul ei de femeie întreagă, desăvârşită.
Florescu a prins-o de mijloc şi a început să-i sărute obrajii, ochii, fruntea, părul, ceafa, tot ce apărea în calea buzelor sale. Luciana se lăsa pradă acestor dorinţe dezlănţuite din ascetismul în care îl ţinuse pe Florescu până acum. În aceste clipe, uitase gustul trupului altor femei. Amintirile despre ele nu mai erau clare ca altădată, nu mai păstrau multe din farmecul acela al dragostei fizice. Atingerea Lucianei, privirea ei, sărutările ei nu se asemănau cu nimic din ceea ce trăise cu alte femei. Se petrecea cu el ceva nou, captivant, neobişnuit. Fuseseră femei care îl atrăseseră prin voluptate, dar nu-i oferiseră clipe de pierdere de sine, de teamă şi uimire. Era rătăcit şi spunea la întâmplare o seamă de lucruri, care se pare, că Lucianei îi plăceau, o stimulau, o odihneau.
Nuditatea ei îl fascinase, îi transmisese o căldură feminină care-i năvălise încet tot trupul. Îi plăcea această stare şi se bucura că o poate păstra, că nu se întâmpla nimic care să-l scoată din beatitudinea aceasta.
Luciana şi-a povestit crâmpeie din viaţa ei, din care rezulta că nu trăise spectaculos, cum spunea ea, trăise fără importanţă, şi aceasta s-a derulat fără evenimente deosebite, deoarece s-a ţinut permanent departe de oameni care i-ar fi putut influența viaţa, fără ca ea să-şi dea seama, în bine sau în rău. Ceea ce realizase era produsul muncii şi priceperii ei. Părinţii au ajutat-o material, aşa încât să nu fie nevoită să-şi folosească inteligenţa pentru a face rost de bani. A avut permanent bani câţi i-au trebuit.
A cerut să fie repartizată în acest oraş, deoarece de alt loc din ţară nu era legată cu nimic, iar aici era locul unde s-a născut, aici locuieşte tatăl ei, singura fiinţă de care era legată afectiv. Mai erau colegi de liceu şi alte cunoştinţe, dar aceştia nu-i erau altceva decât foşti colegi şi cunoştinţe.
- S-a făcut târziu, a spus Luciana, ridicându-se din braţele lui Florescu. Mâine, amândoi trebuie să mergem la serviciu, ai putea dormi la mine, dar nu cred că eşti pregătit pentru aşa ceva, şi nici eu, pentru că prin locuinţa mea nu există nici o pijama de bărbat, glumi ea.
- Da, e bine cum gândeşti, a spus Dumitru, conştient că astăzi obţinuse de la Luciana mult mai mult decât se aşteptase, de aceea nu-şi dorea să forţeze lucrurile. Ştia că de acum Luciana va fi o femeie accesibilă pentru el, totul depindea de felul cum va reuşi să o păstreze.
Liber de povara plăcută pe care o ţinuse până acum în braţe, Dumitru Florescu s-a ridicat din fotoliu aranjându-şi ţinuta pentru a fi cât mai în regulă. Profitând de faptul că Luciana se afla în faţa lui, a mai prins-o încă o dată în braţe, de data asta sărutând-o cu grijă plin de afecţiune. Lăsa în urma lui o femeie care surâdea şi promitea tacit supunere şi încredere.
În timp ce Luciana închidea uşa, cu o privire caldă din prag, abia şoptit, i-a spus:
- Ne vedem mâine.
Se făcuse târziu. Trebuia să plece pentru a păstra prestigiul Lucianei. Ar fi fost ruşinos ca dimineaţa să fie văzut ieşind din locuinţa ei sau să se întâlnească cu vecinii pe scări. Nu ştia cât o interesează pe Luciana părerea vecinilor sau a altor persoane despre ea, dar a observat că nu a făcut comentarii când el a spus că pleacă, deoarece nu vrea ca dimineaţă să fie văzut de cineva ieşind de la ea. Putea răspunde că nu o interesează, dar nefăcând aceasta, însemna că este de acord cu părerea lui.
Paşii şovăitori l-au condus pe Florescu în stradă unde a rămas singur şi putea să gândească în voie. Îi făcea bine singurătatea străzii, putea să retrăiască şi să rememoreze clipele plăcute din această seară, să simtă lângă el prezenţa Lucianei, cu gândul să o plimbe, să o ducă cu el în cuibul său.
Şi-a dat seama că mărise pasul şi nu ştia de ce, pentru că nu se grăbea să ajungă acasă. A încetinit brusc mersul pentru a se putea regăsi, dar nu putea să-şi adune gândurile şi nu ştia de ce. Avea sentimentul aproape înduioşător că se va schimba ceva fundamental în viaţa lui. Învălmăşeala şi presiunea gândurilor îl determinau, fără să-şi dea seama, să grăbească iar pasul, parcă pentru a nu lăsa să intre în mintea lui altceva care să alunge aceste gânduri şi euforia de care era cuprins.
La această oră ar fi trebuit să-i fie somn, dar nici vorbă de aşa ceva. A mai rătăcit fără ţel, vreun ceas. Când a ajuns, totuşi, acasă s-a simţit brusc obosit.
În garsoniera lui îl aştepta singurătatea. A mâncat ceva şi s-a pregătit de culcare. Într-adevăr se făcuse târziu. S-a aşezat îmbrăcat cu ochii deschişi pe canapea, auzind slab zgomotul cuplului din apartamentul vecin, care se pregătea de culcare. Gândurile îi alergau disperate, încercând să găsească o explicaţie comportamentului Lucianei din această seară. Nu şi-ar fi închipuit că Luciana poate renunţa aşa repede la încăpăţânarea de care dăduse dovadă faţă de el, duritatea, cruzimea aproape animalică dispăruseră şi ele. Impresia că de ea nu se va putea apropia vreodată, era ceva de domeniul trecutului. A demonstrat totuşi curaj şi un soi de libertate, o deschidere, cu care nu multe femei se pot lăuda. Ştia lucruri pe care Florescu nu le ştia, înţelegea ceea ce el nu înţelegea, vedea ceva ce el nu vedea, intuia lucruri pe care el nu le putea bănui, toate aceste însuşiri nu le putea avea decât un om a cărui superioritate nu trebuie demonstrată.
Emoţiile pe care le trăise îl marcaseră atât de tare încât îl durea tot corpul. O durere cu însuşiri pe care nu le cunoscuse până atunci, era proaspătă şi clară, venea odată cu sângele plin de linişte dintr-un izvor tainic, durere pe care oricine şi-ar fi dorit să o aibă. Liniştea care era instalată în garsoniera lui favoriza perceperea unor zgomote pe care ziua nici nu le-ar fi bănuit.
Fusese o încâlceală în ceea ce se întâmplase între el şi Luciana în această seară. Privea prin fereastra de sticlă de la uşa balconului, apăruse luna pe cer.
Încâlceala pe care nu şi-o putea explica l-a cufundat în inconştienţă, care s-a transformat într-un somn adânc, din care s-a trezit a doua zi dimineaţă. Îl trezise lumina ce pătrundea prin fereastra balconului.
Era îmbrăcat cum fusese în vizită la Luciana, doar pantofii erau la locul lor, acolo unde îi lăsase când s-a descălţat după ce a intrat în garsonieră. A consultat ceasul şi a constatat că avea timp să facă un duş, să se bărbierească, să-şi schimbe hainele şi să mănânce ceva.