Anonima

Astăzi, Mioara, contabila, trebuia să-şi îndeplinească sarcinile trasate de şeful său, deoarece căpitanul Niţu venise în control. Acesta, trebuia să verifice unele aspecte generale privind activitatea acestui obiectiv. Din instructajul făcut de Comănescu, şeful carmangeriei, Mioara înţelesese că trebuie să se comporte în aşa fel încât să intre în graţiile căpitanului. Era un control de rutină care nu viza activitatea unităţii în amănunt, ci doar completarea corectă a intrărilor de marfă în registru. După terminarea controlului şi întocmirea notei de constatare, căpitanul Niţu a fost invitat să bea o cafea. A acceptat, spunând că astăzi a fost ocupat şi nu a avut timp să-şi ia porţia zilnică de cafea.
- Ne va servi doamna Mioara, care ştie să facă o cafea nemaipomenită.
- Pentu aceasta, trebuie să aibă şi cu ce, a completat căpitanul.
- Doamna Mioara are cu ce. Are în primul rând suflet, pe care îl pune în cafea.
Mioara, îmbrăcată provocator ca de obicei, era numai zâmbet cât a servit cafeaua. Îl privea pe Niţu fix în ochi, de ziceai că vrea să-l lase fără vedere. În timp ce îşi bea cafeaua, Niţu fascinat de farmecele acestei femei, nu-l mai asculta pe Comănescu, care oricum bătea apa în piuă, îi urmărea doar mimica şi gesturile. Gândul îi rămăsese la Mioara, femeia care nu cu mult timp în urmă, le adusese cafelele în biroul şefului, la cererea acestuia.
Acel ,, vine fata” pe care îl rostise pe un ton aparte înainte de a sosi cu cafelele, îi zăbovea în minte. Cât timp a aşezat cefelele pe masă, Mioara l-a sorbit din priviri pe Niţu. Pe moment, insistenţa cu care îl privise şi îi zâmbise, îl pusese în încurcătură. Ştia că în astfel de situații trebuie să tacă şi să privească. Aşa a făcut, a tăcut şi a privit spre Mioara. Doar din priviri trimitea spre ea dorinţe ascunse şi încă nerealizate.
La plecare, Comănescu i-a dat mai mult forţat un pachet cu preparate din carne.
- O mică atenţie din partea mea şi a Mioarei, spuse Comănescu, râzând.
- Atenţiile în acest caz se plătesc şi vă rog să înţelegeţi că nu pot primi aşa ceva, fără să plătesc. Dacă vreţi să vin pe aici în vizită, că oficial vreţi, nu vreţi, trebuie să vin, vă rog să acceptaţi să plătesc marfa.
După felul hotărât cu care ofiţerul vorbea, Comănescu şi-a dat seama că nu se poate altfel, de aceea a mers şi a pus pachetul pe cântar.
- Şaizeci şi patru de lei vă costă, a spus Comănescu, fără a mai aştepta acul cântarului să se liniştească.
Niţu a plătit preţul, a mulţumit şi a plecat, nu înainte de a o privi pe Mioara cu înţeles că ar dori să se vadă şi în altă parte.
Pe alee, în drum spre ieşirea din unitate şi-a aprins o ţigară, străduindu-se să facă acest lucru mai mult cu o mână, deoarece în cealată mână avea pachetul cu carne. Acum şi-a dat seama că produsele din pachet, indiferent ce erau ele, costau mult mai mult decât plătise. Dar, în sfârşit, nu putea să se mai întoarcă. Ei, şi ce, în fond dacă nu ar fi avut de unde să dea, n-ar fi dat, gândea el. Mai vin şi alţii care sunt ,,serviţi " pe datorie. Despre mine nu poate spune că nu am plătit. I-am dat cât mi-a cerut.
În timp ce introducea pachetul de ţigări în buzunarul exterior al hainei, simţi că în acesta se afla ceva în plus. În buzunar se aflau banii cu care îi plătise lui Comănescu, ceea ce cumpărase.
- Când naiba mi-a băgat ăsta banii în buzunar ? s-a întrebat Niţu. S-a liniştit, totuşi, crezând că este o recompensă a politeţii pe care o dovedise în timpul controlului efectuat acum şi a celui efectuat cu ceva timp în urmă. Modul în care se comportase el, ca organ de control, era motiv de recompensă, dar strecurarea banilor în buzunar fără să simtă, era o manevră hoţească. Tot la fel putea să-i sustragă ceva din buzunar. Omul ăsta nu este curat. De fapt, care din cei ce umblă cu mierea pe mâini nu se ling pe degete? Pentru ca să le cunosc manevrele frauduloase, nu trebuie să mă depărtez de ei. Pe Comănescu trebuie să-l accept, să devin prietenul lui, aşa pot afla mecanismul afacerilor sale frauduloase. Nu putea purta pachetul cu el şi s-a hotărât să-l ducă acasă. S-a urcat într-un autobuz. La ora aceea, autobuzele circulau aproape goale. S-a aşezat pe unul din scaune, pentru a putea privi drumul şi oamenii.
Nu s-a uitat ce conţine pachetul, l-a aşezat în frigider şi a plecat spre sediul miliţiei.
La locul său de muncă domnea liniştea specifică acestei perioade din zi, când toţi lucrătorii aveau de rezolvat treburi în teren. A intrat în biroul său şi până la sfârşitul programului, a studiat dosarele pe care le avea în lucru.
Adina, soţia căpitanului Niţu, era inginer chimist şi lucra pe Platforma Petrochimică. Cu toate că avea soţ miliţian, care putea la o adică să pondereze pornirile răutăcioase ale şefilor la adresa ei, nu a uzat de influenţa acestuia, se străduia singură, prin corectitudine şi profesionalism, să se ţină pe linia de plutire.
La ultimul bilanţ prezentat de Adina Niţu, ca şefă de laborator, şeful de secţie chiar găsise cuvinte de laudă la adresa colectivului, la felul cum se rezolvau sarcinile de serviciu şi calitatea acestora.
Noua atitudine a şefului de secţie îi dădea Adinei sentimentul că începea să câştige în lupta cu acesta. Până la acest bilanţ, aproape nimic din activitatea laboratorului nu-l mulţumea. Schimbarea de atitudine a şefului de secţie, nu se datora intervenţiei soţului ei, ci corectitudinii cu care lucra Adina, dar şi faptului că de ceva timp în laborator lucra o nepoată de-a şefului de cadre cu care Adina avea o relaţie caldă, la fel cum avea cu tot colectivul din subordine. De Ardeleanu, şeful cadrelor, şeful de secţie trebuia să ţină cont, pentru că funcţia pe care o ocupa se datora ajutorului pe care îl primise de la acesta. Şeful secţiei era conştient că era de ajuns ca această nepoată să-i aducă la cunoştinţă comportamentul nesincer pe care acesta îl avea în relaţia cu cadrele laboratorului, ca să fie la rândul lui asuprit. Nu trebuia decât să i se refuze angajările de care avea nevoie în secţie, pentru a avea probleme cu mersul procesului de producţie şi îndeplinirea planului.
Motivat de aceasta şi Adina era bine dispusă, cu chef de muncă. Buna dispoziţie se simţea şi în rândul oamenilor din atelier. Lucrau cu Adina de mai mulţi ani şi reuşise să se cunoască reciproc. Adina era şef de laborator, dar devenise prietena şi confidenta tuturor. Tot colectivul laboratorului se strânsese în jurul ei, erau ca o familie, se ajunsese ca necazul unuia să fie trăit cu aceeaşi intensitate şi de ceilalţi colegi. Bucuriile căsătoriilor, naşterilor, onomasticilor, le trăiau împreună.
În această dimineaţă, Adina a luat corespondenţa de la secretara secţiei, aşa cum făcea de obicei, fără a o mai număra sau a o verifica. Urma ca această activitate să o facă în biroul ei. Exista încredere totală între ea şi secretară. Erau conştiente că orice greşeală ar fi avut repercusiuni asupra amândurora. De acest aspect erau conştienţi şi cei din laborator.
Orice neajuns în muncă afecta tot colectivul, nu numai pe şeful de laborator.
În laborator o aştepta cafeaua aburindă în faţa căreia Adina a început să sorteze corespondenţa şi să o repartizeze pe lucrători.
Printre certificatele de calitate, notele de comandă, recepţii şi alte documente, a găsit şi un plic pe care nu era trecut expeditorul. La destinatar era scris doar ,,Doamnei Adina Niţu ". Mai primise asemenea plicuri de la colaboratori în care se aflau felicitări sau invitaţii la diferite evenimente, de aceea l-a pus sub toată corespondenţa, cu gândul să-l desfacă ultimul. Sorbea din cafea şi aproape distrată, a scos conţinutul plicului care îi era adresat personal. O coală de hârtie care conţinea un scris gros cu litere drepte, unghiulate, asemănător scrisului celor în vârstă. Începu să citească: ,,Doamna Niţu, dumneavoastră sunteţi o femeie deosebită, sunteţi stimată de colectivul în care munciţi, de vecini şi pot spune că de toţi cei care vă cunosc. Deoarece şi eu vă stimez foarte mult, m-am gândit să vă scriu şi să vă pun în gardă cu felul în care vă dezonorează soţul dumneavoastră. Chiar dacă deţine un loc de muncă unde are ca atribuţiune, printre altele şi educarea oamenilor de a nu comite ilegalităţi, el este cel care vă face de ruşine. Să nu credeţi că vă spun minciuni, pentru că ceea ce vă spun, se poate verifica. Vă informez acum, pentu că încă mai aveţi timp să faceţi ceva, înainte ca acest aspect să nu devină public.
De mai multe ori pe săptămână, în special după-amiaza, soţul dumneavoastră parchează maşina în spatele Casei de Cultură şi intră în blocul alăturat, bloc nou construit, pe scara A, apartament 8. Aici locuieşte o femeie divorţată al cărui nume este uşor de aflat, o cheamă Mioara, numele îl veţi afla citind pe uşa de la apartamentul amintit. După ce intră în bloc, ajunge la etajul unu, apasă pe sonerie şi niciodată nu aşteaptă. Ca la comandă, uşa se deschide, iar el ţâşneşte înăuntru. De fiecare dată, stă în jurul a două, trei ore. Nu este singurul care face acest lucru. Sunt mai mulţi bărbaţi care se perindă prin locuinţa acestei femei. Cred că îi programează. Într-adevăr, este o femeie frumoasă. Un soi de curvuliţă care îşi ascunde păcatele sub masca nevinovăţiei. Nu mă străduiesc să vă dau detalii despre fizicul acestei femei, ce era important şi vă interesează v-am spus. Îmi dau seama că astfel de femei le cunoaşteţi mai bine decât mine. E ca toate femeile de teapa ei pe dinafară, iar prin interior izvor de minciuni.
De fiecare dată când vine, soţul dumneavoastră are o sacoşă în mână în care se vede conturul a uneia sau mai multor sticle. Cred că nu sunt goale.
V-am informat pentru că îmi închipui că nu-l veţi lăsa să continue, să afle tot oraşul, care după cum ştiţi nu-i nici prea mare şi nici de cleveteală nu duce lipsă. Îmi pare rău că această veste vă va aduce multă supărare, însă am făcut-o numai îndemnat de stima pe care v-o port. Gândiţi-vă că nu sunteţi nici prima şi nici ultima care este înşelată de soţ, nu fiţi prea îndurerată”.
În timp ce citise, în corp i se instalase o durere care a făcut întâi să i se usuce gura, i-a cuprins stomacul provocându-i greaţă, se scurgea către inimă, care refuza acum să mai funcţioneze în parametri normali, o luase razna, a cuprins apoi ficatul care se transformase într-o piatră şi simţea cum îi paralizase mâinile şi picioarele. Bluza cu care era îmbrăcată se lipise de spate din cauza transpiraţiei, broboanele mari de apă îi inundaseră fruntea. O perdea subţire de ceaţă i se instalase în faţa ochilor. Din geantă a scos o batistă şi şi-a şters fruntea, faţa şi gâtul. Se gândea că arată îngrozitor şi trebuia să facă ceva să-şi revină. A sorbit ce mai rămăsese din cafea şi a început să facă exerciţii mentale de stăpânire. Transpiraţia continua să curgă.
A mototolit scrisoarea şi a aruncat-o la coş, dar instinctiv a luat-o de unde a aruncat-o şi a început să o netezească. I-a sărit în ochi pasajul din care rezulta că ,,binevoitorul " o sfătuia să nu lase să crească prea mult coarnele pe care i le-a pus soţul, să le smulgă şi totul va reveni la normal.
- Cum să mai revină la normal, se trezi vorbind de una singură. A îndoit scrisoarea şi a pus-o în poşetă. Oricine a trimis scrisoarea, femeie sau bărbat, tot ticălos se numeşte, gândea ea. Putea să-l avertizeze pe el, fără ca să mă supere pe mine.
Scrisul şi redactarea scrisorii nu era a unui prost, o tălmăcise în aşa fel încât să-şi atingă scopul. A avut şi posibilitatea să o expedieze din apropiere, pentru că dacă o trimitea din exteriorul unităţii trebuia să o pună la poştă, nu putea altfel. E posibil ca scrisoarea să fie opera unuia din unitatea în care lucra. Astfel de oameni sunt nişte javre, nu prin anonime se îndreaptă lucrurile.
Încerca să se convingă că această scrisoare nu este decât o măruntă mârşăvie, nu trebuia să intre în panică, regreta că nu a lăsat scrisoarea acolo unde a aruncat-o. Nu trebuie să facă jocul acestor mârşavi care în societate reprezintă o categorie aparte de indivizi, nişte troglodiţi, care prin astfel de mijloace modifică destine, distrug vieţi, înrobesc colectivităţi, urmărind un scop anume: îşi satisfac setea de a face rău.
Şi totuşi, dacă acest ticălos sau ticăloasă, indiferent de scopul pe care-l urmăreşte, are dreptate? Dacă ceea ce scria pe hârtie reflectă adevărul?
În acest caz simţea că drumurile îi sunt închise. Niciodată nu luase în calcul asemenea variantă, pentru că nu a crezut că aşa ceva se poate întâmpla vreodată. Soţul ei nu este capabil de aşa ceva. Au doi copii de care i-ar fi ruşine dacă tatăl lor ar face aşa ceva. Începuseră să se nască întrebări cărora nu le găsea răspuns. Deodată aceste întrebări o conduse în copilărie şi îşi aminti că se afla în casa părintească şi într-o cameră alăturată, o mătuşă îi povestea mamei ei, cu ochii în lacrimi, cum o părăsise soţul. În casa lor nu-şi văzuse mama plângând, de aceea acea femeie care plângea în hohote, i se părea că nu mai era femeie. Si totuşi, acel bărbat care îşi părăsise soţia, avusese curaj să-i spună că nu mai dorea să trăiască cu ea, era un bărbat curajos. Dar soţul ei? Dacă scrisoarea este adevărată nu poate fi decât un laş. Dacă era cu adevărat bărbat, ar fi avut curajul să-i spună adevărul, ar fi avut şi ea timp de gândire, ar fi găsit o rezolvare a situaţiei. Aşa preferă să fie duplicitar.
Nu şi-a dat seama când s-a sfârşit programul. Nu ieşise din birou toată ziua. Un ciocănit în uşă a scos-o din frâmântările sufleteşti.
- Da, a răspuns.
- Şefa, a spus o laborantă care şi-a arătat capul prin uşa pe care o deschisese, s-a terminat programul, pierdem cursa de oraş.
- Hai Angela, intră. Ia loc, lasă că am mai pierdut şi altă dată autobuzul, găsim cu ce să ajungem în oraş. Ceilalţi au plecat?
- Da, au plecat, a răspuns Angela, în timp ce se aşeza pe scaunul indicat.
- Angela, tu cum o mai duci cu viaţa, cu căsnicia?
- Parcă nu ştiţi! Tot aşa.
- Tot la sfârşit de săptămână te întâlneşti cu soţul tău?
- Căteodată nu există nici sfârşit de săptămână. Aşa cum e acum, când lucrările pe şantier au întârziat şi trebuie să lucreze şi duminica.
- Acum unde mai lucrează?
- Construieşte o fabrică de zahăr în judeţul Vrancea, undeva în zona de câmpie, o comună Măicăneşti. Ce să fac! dacă mi-a trebuit să mă căsătoresc cu un constructor... a mai adăugat ea, râzând.
- Dacă vă iubiţi, totul e normal, puteţi să vă întâlniţi şi la interval de o lună, spuse Adina Niţu.
Angela nu-i răspunse, în schimb îi preciză că ea va lucra în laborator până când şi Adina îşi va termina treaba.
- Nu, Angela, tu poţi pleca, eu mai rămân, mai am un pic de treabă.
- Mulţumesc şefa, spuse laboranta, dispărând în laborator.
Chinuită de întrebări, nici Adina nu-şi mai găsi locul în birou. După un timp în care nu făcuse nimic decât să se gândească la scrisoarea primită, s-a ridicat de pe scaun, s-a îmbrăcat, şi-a aruncat geanta pe umăr şi a ieşit din birou, lăsând totul vraişte. Nu avea acest obicei, dar astăzi chiar nu o mai interesa ce lasă în urmă. A avut grijă totuşi să închidă uşa de la intrarea în birou. Răspunse din obişnuinţă salutului paznicului de la ieşirea din întreprindere, deplasându-se mecanic către staţia de autobuz. Nici măcar soarele care la acea oră încă lumina puternic, nu o deranja. S-a dezmeticit abia când claxonul unei maşini i-a tulburat gândurile.
- Mergeţi în oraş, doamna Adina?
- Da, mulţumesc! şi fără a conştientiza, s-a urcat în maşina care oprise în dreptul ei. Acum a văzut că şoferul era inginerul şef de la secţia Aromate. Colabora cu el şi vorbeau zilnic la telefon pentru a clarifica probleme de producţie.
În maşină, începuse să se simtă mai bine. Deplasarea în viteză şi succesiunea imaginilor de pe marginea drumului îi dădeau altă stare. Avea impresia că acestea reprezintă răspunsuri la întrebările ce o chinuiau. Dorea ca drumul să nu se mai sfârşească. Până în oraş, Adina nu a vorbit nimic, nici şoferul nu a deranjat-o cu întrebări, atât a vorbit cu el, când i-a spus că ar vrea să coboare în zona Casei de Cultură.
- Este în drumul meu, a răspuns şoferul.
Adina a căutat scrisoarea pe care o pusese în geantă şi a verificat dacă memorase bine adresa. Nu a mai pus scrisoarea în geantă, o strângea în pumn ca pe o probă veritabilă. Ar fi vrut să nu mai coboare unde comunicase şoferului, să schimbe destinaţia, dar nu mai putea. Şoferul ar fi intrat la păreri.
- Am ajuns, a spus şoferul.
Adina a coborât, şi i-a urat şoferului după-amiază plăcută. După ce maşina s-a depărtat, Adina a identificat blocul, nici nu era greu de ghicit. Întrebă pe o bătrână care era împovărată cu două sacoşe grele, care este scara A. Bătrâna i-a indicat locul. În holul scării nu se gândi să urce, ci doar să se uite la cutiile de poştă fixate pe perete la intrare. Da, acolo locuia persoana menţionată în scrisoare. După aflarea acestui lucru, a plecat în grabă, ca şi cum ar fi săvârşit o faptă urâtă şi nu trebuia să fie văzută de nimeni.
Până acasă a mers pe jos. A deschis uşa, sperând că soţul încă nu a venit acasă. Dar cum intră în hol, văzu pantofii lui aşezaţi în locul unde îi lăsa de obicei, iar el se afla în bucătărie. Pe masă erau tacâmurile şi farfuriile pentru prânz. Aşa ceva făcea de obicei când venea înaintea ei acasă.
Ea şi-a scos pantofii, şi-a băgat picioarele în papuci şi s-a dus direct în camera pe care o folosea pentru a-şi ţine majoritatea hainelor. Era camera unde în clipele de linişte citea din câte o carte sau revistă.
După ea a intrat soţul, care a salutat-o. Ea a răspuns indiferentă. A încercat să o sărute, dar ea şi-a ferit obrazul.
- Dar ce ai? Vreo neplăcere la serviciu?
Era gata să-i arate scrisoarea, să-i spună, dar se potoli gândind că nu este bine, în schimb răspunse:
- Nimic. Sunt doar obosită.
- Ştiam că sărutul meu te înveselea de fiecare dată. Du-te şi te spală pe mâini şi vino la masă, a spus el. Până atunci eu pun ciorba în farfurii pentru că am încălzit-o deja. Am făcut bine?
Adina nu a răspuns, s-a mulţumit să dea din cap şi s-a dus la baie pentru că simţea că nu mai are mult şi o podideşte plânsul. A dat drumul la robinet şi şi-a dat cu multă apă pe faţă, pentru a spăla şi lacrimile care începuseră să curgă.
Întrebările care o frământau de când a citit scrisoarea se înmulţeau. Verificase o parte din cele consemnate în scrisoare şi se convinsese că erau adevărate.
După ce s-a spălat şi s-a şters, s-a uitat în oglindă, se privea în ochi. Cea din oglindă o privea cu mirare. Ce să mă fac, îşi spunea în gând, pe cine să acuz , pe ea sau pe el.? Cine e de vină? Lui nu-i lipseşte nimic, de ce să meargă la altă femeie? Simţea că îi vine să verse şi s-a aplecat asupra chiuvetei.
Într-un târziu, această stare dispăru. S-a spălat din nou pe faţă, şi-a clătit gura şi şi-a mai revenit. Îi dispăruse foamea, a mers în bucătărie şi i-a spus soţului că nu poate mânca în acel moment, va mânca mai târziu, deoarece o doare capul.
- Poate ai răcit, a spus acesta. Cu ce să te ajut? Să-ţi caut o aspirină?
- Nu, am să-mi revin, dacă voi avea nevoie de ajutor, te chem.
- Nici mie nu-mi mai este foame, vin să stau cu tine, poate vrei să-ţi fac o frecţie.
- Nu-mi trebuie nimic, doar linişte. Cred că dacă stau în repaos şi liniştită, o să-mi treacă.
După ce a rămas singură, a scos scrisoarea, a rupt-o în bucăţi mici pe care le-a aruncat pe fereastră. Ca nişte fluturi albi, murdăriţi de trădare, bucăţelele de hârtie pluteau pentru a ajunge pe pământ să se contopească cu celelalte patimi lepădate de oameni. Cu aceasta, Adina nu distrusese tristeţea şi nu rezolvase îndoiala care persista în sufletul ei.
În camera în care se afla, a intrat, după un timp, soţul ei care după ce a privit-o atent, a întrebat-o ce i s-a întâmplat, de se află în această stare.
- Nu ştiu, a răspuns ea. Nu-mi dau seama, mi-e frică să nu mă pască vreo gripă. Dintre toţi cei cu care intru în contact în timpul programului de lucru, e posibil ca unul dintre ei să fi fost bolnav, minţi Adina cu convingere.
- Dar acum îţi este mai bine?
- Da. M-am mai liniştit. Tu ce-ai făcut astăzi ? îşi întrebă soţul.
- Ce să fac! Câteva controale, în rest nimic. Am fost în control la carmangeria lui Comănescu şi ce crezi că mi s-a întâmplat?
- Ce?
- După ce am terminat controlul, Comănescu m-a servit cu o cafea. Are acolo la el o femeie, Mioara, care îi ţine evidenţa gestiunii, pe care o lăuda că ştie să facă cafea bună. Am constatat că mai mult a lăudat-o, pentru că nu pregăteşte cafea mai bine decât tine. Dar nu asta este ieşit din comun pentru mine, ci faptul că la plecare, Comănescu, mi-a dat mai mult forţat un pachet cu preparate din carne, cadou a spus el, dar eu am refuzat şi i l-am plătit. Pe drum, am constatat că banii pe care îi dădusem lui Comănescu, drept plată, se aflau din nou în buzunarul hainei mele. Nu am simţit când Comănescu mi-a băgat banii în buzunar. De fapt, nu mă aşteptam ca el să facă aşa ceva, de aceea am fost neatent.
- Şi nu te-ai întors să-l întrebi de ce a făcut acest gest?
- Nu. Mi-a fost ruşine, şi pe de altă parte m-am gândit că dacă nu avea de unde să dăruiască, nu ar fi făcut aşa ceva.
- Trebuia să te întorci înapoi, altă dată când îi vei mai face control şi vei constata nereguli, n-ai să mai ai curaj să-l sancţionezi.
- Nu se va întâmpla aşa ceva. S-o creadă el că m-a prins de nas. M-am găndit că dacă accept darul, Comănescu va crede că mă are la mână şi nu se va mai feri de mine. Dar asta o crede doar el, mie nu-mi va fi ruşine să iau măsuri împotriva lui, dacă va fi cazul. Nu mă vând eu pentru un kilogram de carne.
- Nu se ştie! Poate te vinzi pentru Mioara.
- Draga mea, eu m-am vândut odată unei femei şi aceea eşti tu, nu pot să mă mai vând a doua oară. E adevărat că femeia asta, Mioara, este plăcută, ca de fapt toate cele care ocupă astfel de posturi, dar pe mine nu mă interesează. Sunt conştient de pericolul care-l prezintă femei de teapa ei. Am să-l vizitez mai des pe tovarăşul Comănescu pentru că gestul lui de astăzi mi-a creat convingerea că se ocupă cu ceva matrapazlâcuri. Am să descopăr eu, ce şi cum.
Căpitanul Niţu făcea vizite la Laboratorul de carmangerie a lui Comănescu, mai dese decât ar fi trebuit. Adina, soţia lui, se liniştise, trecuse ceva timp de când primise anonima. Comportarea soţului, sinceritatea lui, îi crease convingerea că anonima putea fi o răzbunare şi de aceea, nu prea se mai gândea la ea. Soţul ei era acelaşi om tandru, nu observase nimic schimbat în comportamentul lui.
Astăzi fiind miercuri, Niţu îşi făcuse timp să ajungă şi la Laboratorul de carmangerie. Acum se întreţinea copios cu Comănescu şi cu Mioara, contabila, în faţa unei cafele. Cu această ocazie, căpitanul Niţu a primit invitaţia din partea lui Comănescu de a participa la sărbătorirea zilei sale de naştere, care se va organiza la locuinţa sa, în seara zilei de sâmbătă a acestei săptămâni. Ajuns acasă, bineînţeles cu obişnuitul pachet făcut de Comănescu, Niţu şi-a înştiinţat soţia despre evenimentul la care urma să participe. Adina a acceptat cu ceva rezerve participarea, spunând că nu prea au ei ce căuta la această petrecere. A încetat însă cu întrebările, deoarece i-a venit în minte ideea că participând, poate verifica anonima care încă o mai sâcâia. Dorea să afle amănunte despre Mioara şi Comănescu. Poarta de la intrare era deschisă. În interior îi aştepta un bărbat bine îmbrăcat care le-a urat bun venit şi i-a invitat să poftească, fără a se recomanda în vreun fel. După ce s-au aşezat la una din mese, frumos aranjate în curte, care gemeau de băuturi fine şi răcoritoare, din care erai invitat să te serveşti singur, soţul Adinei i-a spus să îl scuze puţin că merge să-l caute pe Comănescu.
Toţi cei prezenţi erau îmbrăcaţi cu cămăşi albe şi costume de culoare închisă, evidenţiau parcă apartenenţa la o castă anume. Erau atât de mulţi încât curtea devenitse aproape neîncăpătoare. Doar cravatele erau diferite, atârnând sub feţe plăcute sau respingătoare, palide sau energice, încruntate sau mulţumite, unele congestionate, dar nici una placidă, tâmple încărunţite sau coame neatinse de toamna vârstei, chelii la început de drum sau totale, zâmbete sau feţe care nu ştiau să râdă, discuţii diferite şi mâini care se mişcau pentru a exprima prin gesturi ceea ce nu se putea explica prin cuvinte.
Miros de transpiraţie proaspătă şi veche, de ţigări şi de alcool, deodorante, parfumuri amestecate care se anihilau între ele, doamne coafate atent şi pretenţios, umeri goi sau acoperiţi cu ţesături fine, bondoace şi grase sau graţioase cu gâturi lungi şi talie de viespe, ochi rimelaţi cu priviri ironice, plictisite, distante, viclene, buze rujate, obraji pudraţi pentru a ascunde ridurile, zbârciturile, uscăţimea sau seboreea. Toate însă erau pline de însele prin prisma bărbaţilor pe care îi însoţeau.
Curtea şi casa luminate ca în palmă, frumos ornamentate, care ieşeau în relief prin somptuozitate în comparaţie cu casele din jur, care se caracterizau prin modestie, aşa cum era şi viaţa celor care locuiau în ele.
Toate acestea, Adina le observa de la masa la care stătea, având în faţă un pahar în care îşi pusese ceva răcoritor şi dulce. Îşi căuta din priviri soţul care dispăruse probabil angrenat în vreo discuţie cu cine ştie cine. Ar fi vrut să fie lângă ea, deoarece se simţea singură. Nu cunoştea pe nimeni. Probabil că acest aspect, soţul ei îl uitase.
Prin profesia lui, nici el nu ar fi trebuit să fie prezent. Toţi cei de la această adunare aveau legături cu comerţul de stat şi după felul cum erau îmbrăcaţi şi după atitudine, se vedea că sunt implicaţi în afaceri dubioase, din care ieşeau mulţi bani. Nu mai era prezent nici un cadru de miliţie. Nu se simţea bine în acest anturaj şi regreta că a venit şi nu şi-a invitat la ea acasă o fostă colegă de facultate, care venise din capitală în interes de serviciu pe Platforma Petrochimică, faţă de care, din această cauză se scuzase şi o cazase la hotel. Putea să cineze cu ea şi să deruleze amintiri din anii studenţiei şi sigur s-ar fi simţit mai bine decât aici.
Venise şi cu alt scop. Să cunoască în carne şi oase pe Mioara, spera că va fi şi ea printre invitaţi. Din acest motiv, era mulţumită că stătea singură la masă, nu o deranja nimeni, putea auzi şi observa tot ce se întâmpla în jurul ei şi puţin mai departe. Îşi dorea să audă numele Mioara. Trecuse ceva timp şi nu aflase nimic din ceea ce o interesa, nu avea pe cine urmări.
Îşi dorea să plece. Nu-i plăceau astfel de întruniri la care oamenii se întâlneau doar să mănânce şi să bea. Se plictisise, totdeauna asociase pe cei care lucrau în comerţ şi mai ales pe cei care aveau în mână mărfurile, cu nişte indivizi care nu ştiu altceva decât să înşele. Toţi erau limitaţi în gândire, dar meşteri în matrapazlâcuri şi furtişaguri. Scopul lor în viaţă era banul şi pentru aceasta, erau vânduţi diavolului.
Se convinsese că Mioara nu era acolo, că nu fusese invitată.
În timp ce stătea şi contempla în acest fel, şi-a amintit că nu a văzut amfitrionul şi nici pe soţia acestuia. Normal ar fi fost să-i salute la venire, dar nu se întâmplase acest lucru.
Ştia despre ei că sunt comercianţi. El şef la Laboratorul de carmangerie, nume impropriu şi cam bombastic, deoarece el dirija activitatea unei mici secţii unde se aducea carnea gata tranşată de la abator şi o transforma în mici şi semipreparate, pe care apoi le distribuia în reţeaua de stat de aprovizionare a populaţiei şi restaurante.
Toate acestea le ştia de la soţul ei, de la el în ultima perioadă se aproviziona cu carne şi produse din carne. Avea meritul lui, făcea nişte mici delicioşi, după o reţetă secretă pe care încă nu o aflase nimeni.
În unitatea unde prepara micii şi produsele din carne lucrau numai femei, puţini bărbaţi, toate de încredere de la care nu puteai afla ceva, chiar dacă ai fi vrut. Misterios în meseria sa, Comănescu trăia pe picior mare. Nu se ştia câţi bani avea şi ce învârtea, dar prin ceea ce făcea, toţi şefii de restaurante, de unităţi alimentara, şefii de servicii până la directorul întreprinderii, se purtau faţă de el ca nişte vasali.
Nu a întors capul să vadă, dar în spatele ei, dinspre casă auzea că se apropie un grup de persoane în care se afla o femeie care a spus:
- Pare cam cretin, după care a sfârşit repede printr-un chicot.
În dreapta şi în stânga ei au apărut câteva persoane, printre care şi femeia care vorbise, precum şi soţul Adinei.
- Draga mea, i se adresă soţul, dă-mi voie să ţi-l prezint pe tovarăşul Comănescu, timp în care Comănescu s-a aplecat şi i-a sărutat mâna rostind:
- Sărut mâna, doamnă!
- Doamna Maria, soţia tovarăşului Comănescu, a spus soţul ei mai departe.
- Bună seara! a salutat aceasta. Bine aţi venit la noi!
- Tovarăşul Sobaru, secretar cu probleme economice în cadrul municipiului nostru. Şi acesta i-a sărutat mâna, rostind:
- Încântat de cunoştinţă, doamnă!
Comănescu, un tip trecut de prima tinereţe, nu prea înalt, cu ochi impertinenţi, care acum se mişcau încontinuu parcă să vadă tot ce se întâmplă în jurul şi în curtea lui, avea o faţă rotundă cu o frunte îngustă terminată în părul scurt pieptănat pe spate. Îmbrăcat într-un costum albastru închis, călcat impecabil, o cămaşă albă din mătase fină şi o cravată în nuanţe de vişiniu, arăta ca scos din fotografiile albumelor de modă. Tendinţa spre îngrăşare şi mâinile au fost cele care i-au atras atenţia Adinei, aveau palmele mici şi degetele scurte în comparaţie cu restul corpului. Semănau cu două labe de cârtiţă.
De el, soţul ei, îi spusese că este un artist în preparatul cărnii.
- Mă bucur să vă cunosc, a spus Adina la rândul ei, lui Comănescu. Până acum vă cunoşteam doar numele şi laudele care circulă prin oraş la adresa dumneavoastră. Acum satisfacţia este deplină. Pot afirma şi eu că vă cunosc personal.
- Lauda dumneavoastră, mă copleşeşte doamna Niţu! Eu cum vă pot răspunde decât că vă puteţi considera de acum că faceţi parte din cercul nostru de prieteni, cum de fapt face parte şi soţul dumneavoastră, a răspuns Comănescu, la remarca Adinei. Să nu credeţi că vă spun minciuni, ceea ce vă spun se poate verifica.
Ultima frază rostită de Comănescu o făcu pe Adina să pălească. Mai avea puţin şi îşi pierdea cunoştinţa. A fost nevoie să se sprijine de spătarul scaunului pentru a nu cădea din picioare. Strângea spătarul scaunului cu mâna, aşa putea crea cât de cât un stimul care să o ţină conştientă. Fraza rostită de Comănescu la sfârşit era identică cu cea din anonima prin care soţul ei era calomniat. Conştientiza că nu este momentul să reacţioneze. Făcea eforturi supraomeneşti ca să se păstreze lucidă şi calmă.
Starea prin care trecea nu a fost observată nici de soţul ei, aceasta şi datorită faptului că lumina existentă dădea pielii tuturor celor prezenţi o tentă intens albicioasă, care se confunda cu culoarea căpătată de faţa Adinei, când a conştientizat că autorul anonimei, care îl blama pe soţul ei, este Comănescu.
- Pe noi ne scuzaţi, continuă Comănescu, trebuie să mai salutăm şi alţi invitaţi pe care încă nu am reuşit să-i întâlnim până acum.
- Da, sigur, este normal în astfel de situaţii, preciză Adina.
Niţu era satisfăcut, soţia lui se purta onorabil, chiar dacă el care o cunoştea, observase nuanţa de dispreţ şi nervozitate din glasul ei.
După ce Comănescu şi ceilalţi au plecat, Niţu s-a adresat soţiei:
- Puţin nervoasă îţi dau dreptul să fii, pentru că te-am lăsat singură, dar nu-mi dau seama de ce eşti şi sfidătoare cu gazda.
- Cunoşti părerea mea despre comercianţii zilelor noastre, nu trebuie să-ţi mai explic. Cât am stat singură privind adunătura de aici, mi-am sedimentat părerea.
- Nu uita că ei sunt cei care ne asigură hrana.
-Nu ei sunt aceia. Cei care produc cele necesare traiului sunt alţii, sunt cei care stau toată ziua în soare şi beau apă clocotită, fără prea multă hrană, cei care la ora cinci dimineaţa sunt pe câmp, cei care la foc continuu muncesc în întreprinderi, nu ei care la ora opt se trezesc odihniţi şi abia aşteaptă să se prezinte la serviciu să-şi aplice metodele lor viclene din care scot teancuri de bani. Departe de mine să gândesc că şi tu te înfrupţi din căştigurile brigande ale acestora.
Gânduri ascunse care acum ieşeau la suprafaţă, îl făcură pe Niţu să roşească. Un început de frică îşi făcea loc în fiinţa sa.
- Meseria mea nu are legătură cu cea de comerciant.
- Dacă nu are legătură, noi ce căutăm la această petrecere? Nu văd nici un alt miliţian printre oamenii ăştia pe care doar hainele elegante îi fac să se deosebească de puşcăriaşi.
- Adina, cum poţi vorbi aşa! O parte din ei sunt prietenii mei. Nu sunt numai comercianţi şi nu este corect să-i caracterizezi aşa.
- Ar trebui să mă inviţi la petreceri unde participă lume din breasla noastră, care se chinuie să câştige un ban, nu în locuri unde nu auzi vorbindu-se de alteceva decât, cum să tragă tunuri, cum să înşele.
- Sunt aici şi altfel de oameni.
- Da, am văzut. Secretarul cu probleme economice. Ca să poţi fura, în comerţ prima dată pe aceştia trebuie să-i ai la mână; pe politicieni şi apoi pe miliţieni. Cine ştie dacă numirea acestui secretar în această funcţie nu este tot opera acestor troglodiţi din comerţ.
- Afirmaţiile tale se bazează pe întâmplări izolate. Dacă un lucrător din comerţ fură sau înşeală, nu înseamnă că toţi au aceeaşi îndeletnicire.
- Te rog să mă scuteşti cu justificările tale. Eu sunt una din cele care observă, ascultă, este înşelată şi umilită de aceşti oameni.
- Tu nu eşti umilită şi înşelată pentru că eşti soţia mea, a încercat Niţu să glumească.
- M-ar bucura afirmaţia ta, dacă ar fi făcută în alte împrejurări şi s-ar referi la cu totul altceva. Te-ai întrebat, a continuat Adina pe acelaşi ton înverşunat, sau ai verificat vreodată de ce din rândul manipulanţilor, şoferilor, femeilor de serviciu sau oamenilor fără vreo legătură cu comerţul, ajung peste noapte, şefi de restaurante, de unităţi alimentara, cofetării, depozite de vinuri sau de alimente? Te-ai gândit să verifici ce a fost prietenul ăsta al tău, inainte de a fi şef la Laboratorul de carmangerie? Uite, ăla care gesticulează lângă grătarul de mici, îmi amintesc acum câţiva ani că îmi spuneai despre el că este hoţ de animale, pe care le sacrifica şi vindea carnea la pachet.
- Care, dragă?
- Ăla, uite ăla, care s-a întors cu spatele. Nu-l mai cunoşti? Cred că nu-l mai cunoşti că a mai chelit şi s-a mai îngrăşat de când l-am văzut ultima oară.
- A! Ăla, ăla lucrează manipulant la Comănescu.
- Vezi că de hoţii nu s-a lăsat, tot cu carnea are legătură. Nu-l întreabă nimeni dacă are cazier, pentru că nici legea nu obligă. Ca manipulant nu poţi fi gestionar, dar hoţ poţi fi. Te prinde că ai furat animale şi le-ai sacrificat, te bagă la puşcărie, îţi faci pedeapsa şi când te liberezi te angajezi ca manipulant la tovarăşul Comănescu şi furi în continuare animale, le sacrifici şi le comercializezi mai repede şi legal prin tovarăşul Comănescu. Numai tovarăşul Comănescu să fie om bun, să te angajeze.
- În seara asta ai reuşit să mă indispui. Chiar dacă pe undeva afirmaţiile tale au logică, după părerea mea, sunt tot inepţii.
- Inepţii, spui? Abia aştept să ajungem acasă şi o să te convingi că am dreptate. Acasă îţi pot explica pe îndelete şi pe înţelesul tău ce înseamnă să fii ticălos.
- Eu ticălos? întrebă contrariat Niţu.
- Pentru tine nu am probe directe că eşti ticălos, dar pentru unii de aici am probe indubitabile. Cred că ar trebui să găseşti o scuză să plecăm.
- Sunt de acord cu tine , dar mai înainte de a pleca, dă-mi voie să fac un tur de orizont să văd exact cine participă la această petrecere.
- Vrei să vezi dacă a venit şi Mioara?
- Nu înţeleg, ce vrei să spui?
- Mioara! Angajata tovarăşului Comănescu! Omul lui de încredere!
- Ştii că o cunosc. Dar nu înţeleg, ce insinuezi?
- Nu insinuez nimic. Mă gândeam dacă tovarăşul Comănescu a avut curajul să-şi invite amanta, să stea alături de soţie la aceeaşi masă.
- Eu cred că tu ştii mai multe decât mine în legătură cu acest om, de aceea cred că îmi eşti datoare cu nişte explicaţii.
- N-am să-ţi dau explicaţii, am să-ţi pun nişte întrebări la care tu trebuie să-mi răspunzi, dacă vrei să rezolvăm criza prin care trece relaţia noastră.
- Ce criză? Adina, tu mă uimeşti! Trebuie să plecăm imediat din acest loc.
- În sfârşit, iei şi tu o decizie înţeleaptă!
Fără alte precizări, familia Niţu s-a strecurat printre invitaţi şi a ieşit pe poartă. În stradă se afla parcată Dacia lui Comănescu, iar rezemat de ea stătea Constantin, şofer din subordinea lui Comănescu. Recunoscându-l, Niţu a întrebat:
- Ce faci aici Constantine?
- Sunt de serviciu, tovarăşe căpitan.
- Cum aşa?
- M-a rugat tovarăşul Comănescu să-l ajut în această noapte, să rezolv unele probleme care presupun folosirea maşinii, pentru că ştiţi, fiind ziua lui, consumă alcool şi nu poate conduce sub influenţa alcoolului. Unde mergeţi? vă duc eu.
- Dar eu nu sunt o problemă care trebuie rezolvată.
- Nu fiţi atât de sigur. Tovarăşul Comănescu mi-a spus că pot duce la domiciliu invitaţii care solicită acest lucru. Bănuiesc că dumneavoastră mergeţi acasă şi cum doamna este încălţată cu pantofi cu toc, nu poate merge pe jos, de aceea există o problemă pe care trebuie să o rezolv. Vă rog să urcaţi.
În faţa acestor argumente, Niţu nu a avut altceva de făcut decât să accepte oferta de a fi dus acasă. Constantin îşi îndeplineşte bine sarcinile, gândea Niţu, numai pentru el.
- N-aţi stat prea mult. Sunteţi primii care plecaţi.
- Da, mâine trebuie să ne trezim dimineaţă. Avem ceva probleme de rezolvat.
- Dar cred că nici nu prea mai aveaţi ce vedea, deja mulţi s-au cam aghezmuit şi de acum începe dezmăţul.
- Da, de acum era interesant pentru mine, spuse Niţu, dar am încredere în tine că nu-i vei lăsa să facă prostii.
Constantin a înţeles ce trebuia. Să înregistreze şi să ţină minte tot ce vede şi aude. Următoarea notă informativă a lui Constantin va fi bogată.
Ajunsă în apartament, după ce s-a descălţat şi şi-a dat şalul de pe umeri, Adina a mers în camera copiilor să vadă dacă totul este în ordine. A intrat uşor să nu-i trezească. După ce s-a convins că aceştia dormeau, a mers în cămară de unde a luat o sticlă cu vin, s-a dus cu ea în bucătărie, a desfăcut-o şi a turnat vin în două pahare. Şi-a invitat soţul care încă îşi mai făcea de treabă pe holul apartamentului.
- Vino să cinstim un pahar, aşa cum trebuia să facem la petrecere, se adresă soţului cu glas scăzut, de teamă să nu trezească copiii.
Acesta a intrat în bucătărie şi s-a aşezat pe scaun în dreptul paharului ce îi fusese pregătit.
- Să bem, rosti Adina, lovind paharul său de cel al soţului.
- Sărut mâna, rosti Niţu, luând paharul în mână şi ducându-l la gură.
După prima înghiţitură, Adina începu să vorbească:
- Am impresia că te-ai împrietenit cu cine nu trebuie, sau mai bine zis îi consideri prieteni, pentru că ei nu te consideră la fel.
- De ce spui asta?
- Pentru că oamenii ăştia care se declară prietenii tăi, nu-ţi sunt prieteni, te folosesc pentru a afla ce activităţi desfăşuraţi voi pentru a le descoperi matrapazlâcurile şi când aveţi organizate acţiuni pe această linie. Îţi dai seama ce pericol te paşte? Dacă cumva vreun şef află că tu desconspiri acţiunile miliţiei, îţi dai seama ce se poate întâmpla.
- Dar eu nu le spun nimic.
- Nu le spui nimic! Dar dacă ei te urmăresc sau te exploatează în orb. La asta nu te-ai gândit? Te-ai gândit că ei acţionează să te compromită şi să-ţi destrame ce ai mai scump, adică familia?
- Cred că fabulezi!
- Fabulez. Nu fabulez dragul meu. Află că acum vreo lună, am primit o anonimă care mă informa că tu întreţii relaţii amoroase cu o anume Mioara, angajata lui Comănescu, o femeie de moravuri uşoare. În seara asta m-am convins că anonima a fost scrisă de Comănescu, deoarece, poate tu nu ai reţinut că nu aveai de ce, dar eu era să leşin când Comănescu a pronunţat o frază pe care a folosit-o şi în anonimă, adică ,, Să nu credeţi că vă spun minciuni, ceea ce vă spun, se poate verifica.” Este o frază foarte lungă, pe care altcineva nu o poate pronunţa cu atâta exactitate şi în alt context. Asemenea frază nu o putea pronunţa decât cineva care a mai pronunţat-o. Deci concluzia: ţi-a creat convingerea că îţi este prieten, dar prin spate te exploatează şi acţionează ca să te distrugă. Dacă eu eram o gâscă şi credeam cele scrise în anonimă, îţi reproşam, mă certam cu tine şi poate ajungeam la divorţ.
- Dar nu-i adevărat ce spui.
- Nu-i adevărat, dar ce se scria în anonimă se cam potriveşte. Aveam motive să-mi pierd încrederea în tine. Să ştii că am verificat unele aspecte şi s-au dovedit adevărate. Pentru că te cunoşteam, nu mi-am pierdut încrederea şi am refuzat să cred mereu că este adevărat, eram convinsă că cineva vrea să ne facă rău. În seara asta am aflat răufăcătorul.
Niţu tăcea privind paharul pe care îl avea în faţă. ,,Ce să fac? se întreba în gând, să-i spun că fac parte dintr-o echipă care lucrează pentru probarea activităţii infracţionale a unui grup de infractori care acţionează pe raza judeţului şi am primit sarcini să mă apropii cât mai mult de Comănescu?” Nu, era prea periculos. Chiar dacă Adina este soţia lui, nu poate risca. Trebuie să aştepte să vadă cum va reacţiona Adina. Totuşi pentru a mai detensiona atmosfera a spus:
- Draga mea, eu am meseria pe care o am. Trebuie uneori să fiu aproape de cei care încalcă legea pentru a le cunoaşte modul de operare. Acesta este motivul pentru care am acceptat prietenia lui Comănescu.
- Înţeleg ceea ce spui, dar eu cred că ai mers prea departe. Trebuie să fii foarte atent cu ticălosul ăsta, este capabil de orice. Te-ai convins cum acţionează, vezi că nu are scrupule?
- Da. Promit că voi fi foarte atent cu el şi că am să-l ocolesc. Voi relaţiona cu el doar pentru rezolvarea problemelor strict profesionale.
- Dar şi colaborarea asta să fie strict legală, pentru că, la o adică, ţi se poate reproşa că nu ai acţionat legal.
- Am înţeles, draga mea. Putem merge la culcare.
- Mergi tu, eu rămân să fac puţină curăţenie în bucătărie.